Teorii despre joc

Jocul didactic reprezintă o acțiune atractivă și plăcută pentru preșcolari, iar acest tip de joc este dedicat celor cu vârste mai mici pentru a-i ajuta să înțeleagă mult mai bine lumea reală.  Prin intermediul jocului, se antrenează capacităţile de creație ale copiilor și contribuie în acest fel la absorbția mult mai rapidă a informațiilor, la sistematizarea cunoștințelor dar și a stabilizării acestora. Jocul didactic trebuie să mențină captarea atenției pe tot parcursul desfășurării acestuia și de a provoca atenția preșcolarilor de fiecare dată, dar și interesul pentru domeniile pe care le studiază, însă nu trebuie utilizat nici în exces întrucât poate conduce la micșorarea calității actului didactic. În ceea ce privește teoriile cu privire la joc, s-au dezvoltat o serie păreri personale, iar pe baza acestora s-au dezvoltat câteva teorii care să explice proveniența și scopul jocului. De-a lungul timpului, problematica jocului didactic a fost în atenția a numeroși și variați specialiști, aceștia fiind: psihologi, sociologi, pedagogi, antropologi și filosofi, care și-au susținut și argumentat valențele formative cu privire la activitățile ludice privind din perspective extrem de diferite, unele dintre ele fiind chiar opuse. Psihologia, pedagogia, filosofia, fiziologia au ca ocupație, printre altele, observarea, descrierea și explicarea jocului animalelor, a preșcolarilor și școlarilor, cât și adulților, având ca scop stabilirea naturii, dar și ce semnifică acesta, sugerând totodată poziția acestuia în desfășurătorul vieții. (Răduț-Taciu, Jocul didactic - Teorii și aplicații, 2004, p. 4). Plecând încă din secolul al XIX-lea, s-au creionat o gamă variată de teorii cu rol explicativ în vederea naturii cât și atribuțiilor jocului care au oferit o serie de concluzii cu o valoare foarte mare în vederea înțelegerii apariției, desfășirării și importanței jocului. Dacă se privesc aceste ajutoare în ansamblul lor, acestea pot fi unite în doua grupări de interpretari ale jocului didactic, mai exact biologizante, dar și psihosociologice. (Răduț-Taciu, Academia.edu, 2021, p. 5). Pentru a determina funcția biologică a jocului, câțiva dintre specialiști erau de părere că jocul reprezintă oferirea unui surplus de forță vitală. Totodată, alți autori susțin faptul că orice fiinta care este vie, în momentul în care practică acest joc, exprimă un spirit de imitație congenitala. Mai mult decât atât, pe lângă alte păreri, am mai identificat faptul că reprezintă un exercițiu cu rol pregatitor în vederea acțiunii cerute de viață, un exercitiu al stapânirii proprii. Câțiva dintre specialiști, sunt în căutarea esenței în puterea și nivelul de a domina al omului, de a fi competitiv cu ceilalți. Alții sunt de părere că jocul reprezintă o modalitate de contracarare a pornirilor care sunt dăunătoare sau ca atingerea unor dorințe care nu au posibilitatea de a fi satisfăcute în mediul real. (Nistor, 2016, p. 5).

 Explicațiile de mai sus au un lucru în comun, și anume finalitatea biologica a jocului . Acestea încearca să ofere un răspuns principal pentru următoarea întrebare: “Din ce motiv, dar și cu ce scop se folosește jocul didactic?”, iar pentru următoarea întrebare mai puțin: “Ce reprezintă jocul, si ce semnifică acesta pentru cei care îl joacă?”. În studiile de specialitate au existat în trecut cât și în prezent multe contraziceri și dezbateri cu privire la jocul didactic. Una dintre dovezile potrivite pentru a susține această afirmație o reprezintă apariția a numeroase teorii cu rol explicativ în vederea jocului, cât și a funcțiilor sale, înlocuirea comportamentului jucăuș și distractiv cu cel de tip general, potrivit omului, neținând cont de vârsta pe care o are. (Ibidem). Rolul teoriilor biologizante este acela că ele au forțat faptul că este necesar ca din analiza jocului să nu fie excluse în vreun fel determinarile biofiziologice. (Schiopu, 1970, p. 20).

Teoria lui Lazarus, respectiv cea a

recreerii

face referire la semnificația jocului ca fiind o recreere, o relaxare. Prin intermediul jocului, corpul nostru se relaxează și acesta este motivul pentru care un copil preferă această metodă de învățare. Pentru a susține această idee, Lazarus oferă un argumet care face referire la ideea că jocul se folosește ca o recompensă pentru unii copii care finalizează diferite activități care au fost neplăcute, întrucât acele activități necesitau muncă, efort, mai exact, nu au fost pe placul lor și la final sunt răsplatiți. Desigur că pentu această teorie au intervenit și critici și aceștia sunt de părere că această teorie este în concordanță cu diferite acțiuni ce au atribuții contrarii acțiunii de muncă sau învățare. Copiii se joacă tot timpul  la vârsta prescolara , iar jocul reprezintă și muncă și învățare, deoarece tocmai ceva mai târziu se face prezentă ideea că jocul să fie privit drept distracție, drept o acțiune recreativă. (Codros, 2021, p. 1).

Teoria surplusului de energie

ce a fost formulată de Frederich Schiller și împărtășită de către Herbert Spencer, susține faptul că jocul reprezintă un simplu fel de consumare a surplusului de energie care nu este consumat în alte activități.În joc se arată acea „latură sănătoasă a lumii” și din acest motiv Schiller este de părere că omul este cu adevărat om în momentul în care se joacă. Totodată, și pentru specialistul Herbert Spencer jocul este asimilat pentru acțiunea estetică. (Răduț-Taciu, Academia.edu, 2021, p. 6).

O teorie asemănătoare este teorie lui Ch. Buller care se intitulează

teoria plăcerii funcționale

, unde copilul o simte în timpul jocului și reprezintă un mobil în vederea manifestării acestuia. Copiii repetă unele jocuri neplăcute fără motiv, iar această teorie nu se poate aplica la modul general și pentru toate situațiile de joc. (Răduț-Taciu, Academia.edu, 2021, p. 7)

Teoria recapitulării 

numită și teoria atavismului de către Stanley Hall din 1902 susține faptul că jocul arată o cultură față de care copulul aparține, iar această cultură cuprinde perioadele dezvoltării umane. (Codros, 2021, p. 2)

O importanță foarte mare cu rol explicativ o reprezintă și concepția lui Jean Piaget referitoare la acțiunea ludică. Chiar dacă Piaget a fost destul de ocupat cu studiile sale în vederea relevării mecanismelor de dezvoltare a inteligenței, acesta a identificat atribuția deosebită pe care o are jocul în vederea dezvoltării unui copil. Jocul este definit din prisma psihologului de origine elevețiană ca fiind un "exercitiu funcțional" având un rol de "extindere a mediului", o cale de transpunere a realului, cu ajutorul asimilării și acomodării la mediul real, practic, fiind un mijloc de adaptare. (Nistor, 2016, p. 7)

Mai mult decât atât, Jean Piaget este de părere că jocul începe să fie practicat de la naștere. Mai exact, în primii 2 ani ai bebelusului, jocul este sub forma imitațiilor, urmând ca în perioada anilor 2-5 copilul să treacă la următorul nivel și să îl atragă activitățile practice, jocul simbolic cât și jocul cu reguli. Între vârsta de 2 ani și 4 ani, copilul realizează un antrenament în vederea jocului simbolic care presupune reprezentarea obiectelor ce nu există fizic. (Albulescu & Catalano, 2019, p. 279)

BIBLIOGRAFIE

Albulescu, I., & Catalano, H. (2019).

Sinteze de pedagogia învățământului preșcolar.

București: Didactica Publishing House.

Codros, S. (2021).

Academia.edu

. Retrieved Ianuarie 26, 2021

Nistor, A. (2016).

Jocul didactic - Metodă eficientă de dezvoltare intelectuală a elevilor la mica școlaritate

(3 ed.). Republica Moldova: Univers Pedagogic.

Răduț-Taciu, R. (2021).

Academia.edu

. Retrieved Ianuarie 26, 2021

Schiopu, U. (1970).

Probleme psihologice ale jocului și distracțiilor.

București : EDP.