STRATEGII DE STIMULARE A MOTIVAŢIEI ÎNVĂȚĂRII LA ȘCOLARUL MIC

Crearea motivației învățării în cadrul școlar și crearea unui cadru propice pentru creșterea percepției asupra eficacității în activitățile școlare asigură succesul școlar al elevului, în calitate de beneficiar direct al actului educațional, dar și satisfacția furnizorilor de educație – instituția școlară, cu tot ce implică aceasta, precum și a familiei, în calitate de beneficiari indirecți ai învățării școlare. Exigenţa ridicată, recompensele, o atitudine pozitivă a cadrelor didactice față de elevi şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia elevilor pentru învățare.

Atât profesorii, cât şi părinţii recurg la recompense sau pedepse pentre a-l ajuta pe copil la învăţătură. Aplicate din exterior, acestea nu îndeplinesc decât rolul de motivaţie externă, iar utilizate în exces pot conduce la efecte educative negative: şcolarul începe să înveţe, pentru că se teme de pedeapsă sau de situaţii penibile, sau pentru că aşteaptă o răsplată – laude, note, recompense materiale. Ridicularizarea, dojana, sarcasmul, criticile, suplimentarea temelor școlare, suprimarea unor privilegii, izolarea, amenzile și, din nefericire, chiar pedepsele corporale sunt tot atâtea forme de ”stimulare neplăcută”. Ele se folosesc cu scopul de a-l determina pe elev să învețe. Însă orice profesor trebuie să cunoască faptul că aceste mijloace de control nu au efect pozitiv decât în mod circumstanțial și pe termen scurt. Elevul lucrează mai cu seamă pentru a scăpa de pedeapsă și se pot obține, astfel, anumite rezultate care îi pot satiface pe profesori și pe părinți. (Cucoș C., 2008) 

Astfel, recompensele și pedepsele produc stări emoționale opuse: mulțumire sau plăcere, depresie, anxietate sau nefericire. Toate aceste condiții afectează constant entuziasmul elevilor pentru activitățile de învățare. Copilul este la fel de sensibil la recompense nejustificate ca și la pedepse dure. El își poate evalua deja în mod corespunzător performanța la această vârstă și poate înțelege când nu merită ceva. Iată de ce, o notă mare dată de profesor pe baza a două-trei intervenții inițiale bune, poate reduce motivația elevului: el știe că oricum va lua o notă bună. Copilul rămâne cu un “gust amar” pentru că el așteaptă corectitudine de la ceilalți. De asemenea, acest model parental al profesorului nu l-a învățat să ofere o bună judecată în situațiile viitoare.

Atitudinea pozitivă 

a cadrelor didactice și încrederea în posibilitățile elevilor de a-și însuși rapid și corect anumite deprinderi determină eforturi susținute din partea copiilor și crearea unei motivații cu mare încărcătură afectivă față de activitatea școlară în genere.

Elevii care beneficiază de aprecieri pozitive reușesc să se mobilizeze mai bine, au un tonus psihic ridicat și sunt motivați pentru a căștiga aprecierea adulților. (E. Verza,2000) 

Pentru a crea motivație, elevilor trebuie să li se arate scopul învățării, aria de aplicare a cunoștințelor, să fie evaluați pozitiv și să fie încurajați să-și atingă obiectivele în viață, să li se arate progresele pe care le-au făcut și să li se trezească curiozitatea față de ceea ce fac. Ei trebuie să învețe atribuindu-li-se sarcini individuale de învățare în funcție de ritmul de lucru al fiecărui individ și folosind metode active și participative. În cadrul lecțiilor pot fi utilizate diverse metode precum: problematizarea și descoperirea, metode clasice participative (experimentul, observația și conversația), metode stimulative, metode competitive (jocuri didactice, concursuri etc.).

Metodele active

utilizate pe parcursul lecțiilor  trebuie să țină cont de funcția lor instrumentală: elevul își atinge obiectivele pentru el însuși, conștient de ele ca fiind propriile sale scopuri. La această vârstă, copiii sunt capabili să distingă trăsăturile și să definească caracteristicile unui obiect, fenomen, persoană sau situație. În legătură cu această trăsătură, gândirea elevilor capătă o nouă calitate, aceea de reciprocitate. Problemele de motivaţie ale elevilor sunt extrem de diverse, iar intervenţia profesorului nu se poate baza pe reţete, ci trebuie adaptată la fiecare situaţie ȋn parte.

SOLUȚII DE CREȘTERE A MOTIVAȚIEI

Îmbunătăţirea calitativă a actului de predare, prin reducerea şi esenţializarea informaţiilor 

Regândirea programelor şcolare, simplificarea lor şi decongestionarea orarelor şcolare 

Practicarea unui stil de predare participativ, atractiv care să stimuleze interrelaţiile profesor-elevi 

Organizarea sistematică a activităţilor extraşcolare (tabere de odihnă, tabere de creaţie, cluburi tehnico-aplicative si muzicale, cercuri literare şi ştiinţifice, olimpiade şcolare, concursuri cu premii etc) 

Dimensiunea aplicativă va trebui să crească în proiectarea lecţiilor; conţinuturile teoretice atent alese, vor fi insotite de mici aplicaţii care să faciliteze înţelegerea cursului la clasă 

Dinamizarea comunicării şcoală-familie 

Perfecţionarea sistemului de recompense (laude, premii, distincţii, excursii, note, etc) care să motiveze elevii în urma obţinerii unor rezultate şcolare şi comportamentale deosebite  

Bibliografie: • Creţu, T. (2004).

Psihologia educaţiei. Bucureşti: Editura CREDIS. 

• Cuciureanu, M., coord., (2015), Motivația elevilor și învățarea, Institutul de Științe ale Educației, București 

• Cucoș, C., coord., (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași 

• Golu P, Golu I (2002), Psihologie educationala 

•   Verza, E., Verza, E.F. (2000).

Psihologia vârstelor. București: Editura Pro Humanitate. 

• Vintilescu D (1977), Motivaţia învăţării şcolare – Editura Facla