Ritmica și sistemele sonore ale muzicii folclorice

Sistemele sonore au o răspândire geografică foarte mare, majoritatea dintre ele existând pe tot globul. Cele mai evoluate dintre sisteme au fost teoretizate  încă din antichitate până destul de târziu, în perioada  Evului Mediu.  În afara atenţiei au rămas pentru o vreme îndelungată materialele fonice cu un număr redus de sunete considerate fiind ca segmente fără individualitate ale sistemelor mai complexe.  Etnomuzicologia a dezvăluit însă, că şi în acestea există o organizare după anumite legităţi, ce le conferă caracter de sistem. Materialul fonic, într-o presupusă ordine a dezvoltării este oglindit de sporirea numărului de sunete şi a extinderii ambitusului, de la unu la şapte sunete: mono, bi-, tri-, tetra-, penta-, hexa-, hepta-cordii sau -tonii.

Sistemele oligocordice pot fi considerate faze de pregătire ale sistemelor de patru-cinci  apoi  şase-şapte  sunete, cele care constituie sisteme sonore în accepţiunea propriu-zisă a cuvântului.  Melodiile oligocordice sunt relicve vii ale unei culturi muzicale preistorice care coexistă astăzi alături de producţiile evoluate. Ele caracterizează muzica popoarelor nedezvoltate sau au fost păstrate mai cu seamă în folclorul copiilor şi în câteva producţii de mare vechime.  Într-o melodie oligocordică, simplă la prima vedere, poate fi desluşit un embrion de sistem sonor elementar, căci înlănţuirea sunetelor are o anumită logică iar sunetele caracterizează funcţiuni incipiente. Monocordul- este melodia ce se desfăşoară pe o singură înălţime. Monocordul aparţine fazei de trecere între vorbire şi cântare. El se întâlneşte în fragmentele de recitativ denumite

recto - tono

, mai precis în balade, bocete şi doine.

Melodiile cu material sonor de 

bicord

sau 

biton

, la fel ca şi versurile scandate sunt supuse organizării metrice a textului, atât din punct de vedere ritmic cât şi ca intonaţie, astfel încât sunetul mai acut se suprapune cu accentul metric. Cele mai frecvente relaţii sunt: bicordul la interval de 2M şi bitonul la interval de 3M. Relaţia de terţă mare se întâlneşte mai rar. Alăturarea de două sunete la interval mai mare decât terţa, este sporadică în cântarea propriu-zisă. Evoluarea materialului sonor de la două la

trei sunete

are loc fie prin adăugarea unui sunet exterior, chiar şi prin salt, fie interior - în care al treilea sunet poate să introducă şi raportul de semiton, fie lângă nota inferioară, fie lângă cea superioară a unui bicord, ori pur şi simplu, alternant. Tetratonia se prezintă în muzica populară românească sub mai multe aspecte:

1. Materialul sonor tetratonic apare ca o dezvoltare firească a tritoniei.

2. O categorie mai numeroasă de melodii tetratonice se centrează pe picnonul sol-la-si, cel de-al patrulea sunet situându-se la distanţă de terţă mică, fie inferior, fie superior.

3.Tetratonia ca sistem, este reprezentată de un material sonor ale cărui sunete se înlănţuiesc într-un şir de cvinte, un sistem în care sunt posibile patru permutaţii, respectiv patru scări tetratonice.

Numărul melodiilor curat tetratonice este destul de redus, dar din analiza unui mare număr de melodii ai căror piloni sunt structuraţi pe relaţii de cvintă, se poate deduce predominanţa sistemului tetratonic în muzica populară românească. Vom găsi un astfel de substrat în Oltenia, Năsăud, Bucovina, în melodii precum bocetele, cântecele rituale şi ceremoniale, unele tipuri de colindă, de doină şi chiar de cântec propriu-zis.

Posibilităţile evolutive ale tetratoniei sunt determinate de structura scărilor. Procedeele de amplificare, care reies din caracterul tipurilor melodice, sunt:

a. sporirea materialului sonor în cadrul sau în afara ambitusului.

b. transpoziţia, unde motivul generator al întregii melodii este tetratonic şi se reia la cvinta inferioară, rezultând o scară pentatonică formată din două tetratonii conjuncte sau două tetratonii disjuncte. 

Astfel de melodii vom întâlni în zonele subcarpatice.„Sunt în tezaurul muzical al poporului numeroase melodii, al căror material fonic este mărginit la trei, patru, cinci sunete, în care se desenează precise motive melodice şi moduri preferate de compunere şi unire a lor, în formarea unui întreg muzical. Printr-o sistematică cercetare arheologică (muzicală, bineînţeles) rezultatele vor fi altele decât sterilele încercări de încadrare a modurilor melodiilor româneşti în diatonismul apusean.

„Din cercetările etnomuzicologilor români George Breazul şi Constantin Brăiloiu rezultă că de la bicord-tricord şi bi-tri-tetraton s-a evoluat către pentatonie”. Din aceste motive George Breazul numeşte aceste sisteme,

prepentatonice

. În folclorul românesc, pentatonia este răspândită în toate zonele ţării şi se găseşte în majoritatea genurilor, cu o frecvenţă mare în cântecul propriu-zis.După raportul sunetelor din materialul fonic se disting două tipuri de pentatonie:

1. Pentatonia anhemitonică - fără semiton

2. Pentatonia hemitonică - cu semiton.

1.

Pentatonia anhemitonică

, în cea mai generală formă a ei, se poate deduce dintr-o succesiune de cvinte - Sol, Re, La, Mi, Si - având cinci permutaţii, adică cinci scări.În muzica populară românească, scările notate pe

re

şi

mi

au cea mai mare frecvenţă. Scara pe

sol

apare mai rar, iar restul de două scări nu au fost atestate.

În pentatonie, nu poate fi vorba de de o funcţionalitate univocă a treptelor. Centrul modal este sunetul cel mai grav al picnonului pentatonic, această funcţie fiind subliniată de cvarta de sprijin (raportul sol-re-sol). În cazul în care finala este pe mi (adică centrul modal şi finala sunt în relaţie de terţă mică sol-mi) se conturează o bicentrare numită paralelism major-minor. O a doua formulă a pentatoniei anhemitonice are caracter zonal  şi ne referim aici la zona folclorică Bihor. Se pune întrebarea dacă scările acestea fac parte dintr-un sistem independent sau provin din întrepătrunderea cu pentatonia hemitonică din aceeaşi zonă. Finala este întotdeauna pe treapta a II-a.

1

. re -mi-fa# -sol#-si                   

2

.  re -mi -fa# -la –do

2

. Pentatonia hemitonică

se întâlneşte doar cu caracter folcloric zonal (Bihor, Maramureş). Scara întâlnită în Bihor are strânsă legătură  cu tetratonia şi cu pentatonia anhemitonică din zonă. În melodia bihoreană suprafeţele de contact dintre sistemele şi scările caracteristice sunt circumscrise atât de formule melodice evidenţiind intervalele comune (cvarta şi sexta) cât şi de poziţia finalei (treapta a II-a).

În funcţie de măsura în care se afirmă pienii în melodiile pentatonice, scara lor se apropie de caracterul modal. Substratul pentatonic poate fi recunoscut în melodiile aparent diatonice. Trecerea de la pentatonie la o aparentă diatonie are loc uneori prin

metabol pentatonic

, concret prin afirmarea unui pien în calitate de component al noului picnon.  Exemple caracteristice de acest fel se găsesc în zonele subcarpatice, melodiile au aici un material sonor din care se desprinde un substrat tetratonic a cărui structură comportă multiple posibilităţi de conturare a picnonului.„La

Bella Bartok

, de exemplu,

pentatonia

va reprezenta esenţa unei laturi a gândirii sale tonal-armonice şi va fi folosită ca principiu componistic, ca lege extrasă din esenţă, ce se răsfrânge asupra cromaticii melodice şi mai ales asupra gândirii armonice”.

Sunetele

sistemului diatonic heptacordic

se organizează în succesiuni de cvinte. Din şapte sunete orânduite într-un şir închis de cvinte rezultă prima formă a diatoniei. Este sistemul a cărui moduri au fost teoretizate încă de la greci şi cu sensuri modificate în Evul Mediu.Ca şi la alte

sisteme sonore

, la diatonie există diferenţe în circulaţia şi frecvenţa anumitor structuri în privinţa straturilor evolutive ale genurilor şi a zonelor etnografice. Iată câteva aspecte, pe scurt:

Tetracordul

- este prezent mai ales în bocete şi în tipurile cele mai vechi ale diferitelor genuri ocazionale:

colinde, cântece funebre, cântece de seceriş sau de nuntă

. Tetracordurile cele mai des întâlnite sunt: ionic, doric şi frigic, tetracorduri obţinute prin amplificare din sursele tritonice: sol-mi-re sau la-sol-mi.

Pentacordul

- este un mod bogat reprezentat în folclorul românesc, „este scara de bază a colindelor, a cântecelor lirice, ceremoniale, bocete, dansuri şi cântece de leagăn”.

Pe pământ românesc, muzica bizantină a fost, alături de folclorul românesc ,principala formă de cultură. Acest lucru îl afirmă muzicologul Romeo Ghircoiaşiu: „istoria muzicii româneşti nu se poate face fără cercetarea aprofundată a documentelor muzicale bizantine din ţara noastră, a izvoarelor cântecului popular românesc din epoca traco-dacilor”. Muzica bizantină a fost o realitate obiectivă, făcând parte integrantă din trecutul de artă şi cultură al ţării noastre. În spiritualitatea muzicală a poporului român există trei domenii de manifestare: muzica populară, muzica bizantină pastorală - ca artă cultă şi muzica liniară de factură europeană.

Toate aceste manifestări ale artei muzicale se încadrează într-un tot unitar, formând tezaurul culturii muzicale din România. Prin conţinutul şi circulaţia manuscriselor muzicale bizantine se poate contura bine un trecut plin de cultură al poporului român, o preocupare artistică muzicală de mare profunzime şi mare sensibilitate. Acest tezaur merită valorificat pentru a nu rămâne doar arhivat şi adăpostit sub raclă, ci arătat pentru cunoaşterea şi aprofundarea culturii est-europene. Publicarea lui poate deveni izvor de inspiraţie pentru compozitori sau semne şi simboluri ale spiritualităţii artistice. Folclorul este cartea de vizită a poporului român, cântul nostru popular, atât de dulce, atât de cald, asemuit cu ciripitul ciocârliei, regăsit în doină, dar și-n bocet are amprenta și particularitatea fiecărei zone geografice din țară.

Bibliografie:

Cf. Tiberiu Alexandru, Muzica populară românească, Ed. Muzicală, București, 1975, pp. 42-45.

George Breazul, Sisteme modale prepentatonice şi pentatonice - Patrium Carmen, Craiova 1943, p. 132.

Romeo Ghircoiaşu, Contribuţii la istoria muzicii româneşti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1963, p. 51-53.

Constantin Râpă, Sisteme tonale, Ed. MediaMusica, Cluj-Napoca, 2001, p. 45.  

Emilia Comişel, Folclor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 91.

RomeoGhircoiaşiu, Contribuţii la istoria muzicii româneşti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1963, pp. 26 – 67.

Titus Moisescu, Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în România, în rev.„Biserica Ortodoxă Română”, Anul C(1982), nr. 7-8, p.682.