MODALITĂȚI DE SOCIALIZARE LA PREȘCOLARI
Copilul preşcolar manifestă o intensă sociabilitate, prin învăţare ajungând la un comportament adaptativ şi expresiv. Se poate afirma că evoluţia psiho-sociala a copilului este marcată de interacţiunile dintre el şi ceilalţi, de interesul pe care începe să-l arate faţă de alţii, descoperind că pot acţiona împreună. În acest sens, grădiniţa are rolul de a asigura lărgirea experienţei personale, activităţi sociale bogate, variate, în care şi prin care copilul va reuşi să preia iniţiativa contactului social şi va elabora relaţii de încredere în ceilalţi, constietizandu-şi locul şi rolul său în cadrul colectivităţii. Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, prin transformări succesive, printr-un proces continuu de interacţiune, inegal ca intensitate, care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea de aş dezvolta o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Acest proces consta în faptul că societatea încearcă, prin agenţii de socializare, să transforme individul în concordanţă cu normele şi valorile ei. Prin socializare copilul îşi însuşeşte reguli de viaţă, obişnuinţe, mod de gândire, credinţele şi idealurile conforme mediului social în care a crescut.
“Familia este un mediu afectiv prin excelenţă, o şcoală a
sentimentelor
”
[1]( P.Osterrieth, Copilul şi familia,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1973,pagina 134) un mediu care modelează personalitatea în dinamica sa permiţându-i copilului să se dezvolte ca individualitate echilibrată, cu o afectivitate bogată şi bine adaptată cerinţelor vieţii. Conform aceluiaşi autor “
atitudinile părinţilor au adesea o consecinţă mai îndepărtată decât se crede: se pare că acceptarea socială a individului este pe măsura acceptării familiale pe care a cunoscut
-
o
.”
Familia este prima care dezvoltă relaţiile sociale, mai ales prin intermediul mamei . Erick Erickson subliniază faptul că tipul de relaţie maternă este mai important decât cantitatea de hrana ce se oferă copilului, această relaţie fiind considerată ca prototip al relaţiilor de mai târziu. Rolurile parentale se prezintă sub trei aspecte : aspectul reglării directe a comportamentelor copilului, în sensul încurajării şi supravegherii acestora ; aspectul comunicării- schimb de informaţii, dialog şi sub aspectul cooperării, al participării la activităţi comune. Rolul tatălui se prezintă ca având un caracter instrumental, resursele pe care le oferă el fiind cooperarea, fermitatea şi informaţia, care se completează, reciproc, cu resursele expresive, de protecţie şi înţelegere ale mamei, fiind după Freud “
un ingredient necesar al
forţelor complexe care contribuie la formarea caracterului său”. (Osterrieth,‘’Copilul şi familia’’Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1973,pagina168)
Stilul educativ se referă la natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ.Relaţiile dintre părinţi şi copii constituie nucleul socializării construindu-se modele pentru toate relaţiile umane fundamentale. Stilul educativ oferă condiţii optime pentru dezvoltarea cognitivă şi pentru cea afectivă a copilului, evaluând în termenii înţelegerii şi sprijinului parental oferit de climatul familial.
Procesul de integrare în societate a copilului începe în familie, când apar primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii prin dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continua sau secundară) Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie, costituind suportul dezvoltării ulterioare în evoluţia personalităţii.
Cadrul didactic şi rolul lui în educaţia copilului
Motto: “Educatori, învăţaţi să vă cunoaşteţi copiii !” J.J. Rousseau
Adaptarea, inclusiv de grup, se realizează că acomodare şi asimilare a ceea ce este important în caracteristicile grupului, ale solicitărilor pe care le impune şi ale ofertelor de acceptare(R.Vincent, Cunoasterea copilului, Editura Didactica si Pedagogica,1972,pagina77)
Relaţia educator copil are multiple implicaţii deoarece educatoarea interacţionează cu copii proveniţi din medii familiale diferite şi de aceea este nevoie de dezvoltarea unei relaţii pozitive de ataşament securizant, care să-i ajute pe copii să se integreze social şi să-şi dezvolte abilităţile sociale pentru a putea face faţă cerinţelor instituriei şcolare. Este ceea ce M.Debesse numeşte “Istoria conduitelor de creştere” (Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura Didactica si Pedagogica, 1970, pagina 10), adică cunoaşterea comportamentului copilului din toate punctele de vedere pentru a acţiona în consecinţă deoarece educatoarea nu numai planifica, proiectează o activitate, ci realizează observaţii importante asupra participării copilului la joc a felului cum acesta interacţionează cu ceilalţi. Influenţa grădiniţei este deosebit de importantă pentru că în preşcolaritate toate evenimentele ţin de : relaţii mai complexe cu mediul, contacte directe (şi nu mediate de părinţi ca până acum) cu semenii, dorinţa de a şti cât mai multe, diversificarea repertoriului comportamental sunt trăite de copil cu seninătatea, exuberanţa şi bucuria specifice acestei vârste, pe bună dreptate, acest stadiu fiind numit “vârsta de aur a copilăriei” în care “
o personalitate umană se conturează şi reuşeşte să se exprime, un suflet se deschide spre lume
’’(M.Debesse, Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pagina 58)
Mediul social acţionează în sensul modelării personalităţii sale prin componentele educaţionale: iniţial familia apoi grădiniţa, care continuă şi îmbogăţeşte conţinutul educativ.
Concluzii:
Familia este prima instituţie care creează premisele dezvoltării unui individ armonios, echilibrul şi afecţiunea pe care copilul le primeşte se reflectă mai târziu în capacitatea acestuia de a se integra cu succes în grădiniţă. În momentul integrării în grădiniţa, sociabilitatea capătă alt contur. Preşcolaritatea este etapa formării personalităţii iniţiale, perioada în care apar primele relaţii şi atitudini. Dependenţa faţă de familie este înlocuită de detaşare, organizare şi stabilizare a comportamentului. În fapt, socializarea este mijlocul prin care copilul progresează atât intelectual cât şi comportamental, cei doi factori creând un echilibru în formarea de mai târziu a unui tânăr adaptat unor norme morale şi sociale. În acest context grădiniţa are rolul de formator, de modelator al personalităţii, căci “omul nu se naşte uman, ci devine în procesul de educaţie” R.E.Park
Bibliografie
1. P.Osterrieth, ,1973, Copilul şi familia,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2. .E.Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale,Editura Polirom,Iaşi (pagina91)
3.
R.Vincent, 1972, Cunoasterea copilului, Editura Didactica si Pedagogica
4. M.Debesse, Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Erikson E. H, 1950 – Identity and crisis ,New York, Norton,
6. Piaget J. ,Inhelder B. 1970–Psihologia copilului,Editura Didactica si Pedagogica ,Bucuresti.