Metode și tehnici de evaluare în învățământul primar

Evaluarea este o noţiune generică şi frecventă, fiind folosită cu multiple semnificaţii în diverse domenii. Cuvântul “a evalua” îndrumă spre multe alte cuvinte cu un sens asemănător: a estima, a aprecia, a judeca, a măsura, a examina, a considera, a constata, a cântări, a nota, a observa, a valida, a valoriza, a expertiza. Cu cât o îndeletnicire este mai complexă şi se urmăreşte atingerea unor scopuri, a unor obiective, cu atât sunt mai necesare acţiunile de evaluare. Evaluarea în învăţământul primar stă la baza modelarii şcolarului, a direcţionării acestuia spre atingerea scopurilor propuse şi este mai mult decât o acţiune sau un procedeu, este o operaţie complexă, un tot unitar format din intervenţii, acţiuni, atitudini, stări afective care conduc spre identificarea unor aspecte variate:

a)conţinuturile şi obiectivele ce trebuie evaluate;

b)care este menirea şi din ce perspectivă se efectuează evaluarea;

c)momentul propice pentru a realiza evaluarea (la început, pe parcurs, la final);

d)modalitatea concretă de înfăptuire a evaluării(cu ce instrumente, probe);

e)în ce fel se prelucrează datele şi cum se valorifică informațiile;

f)pe baza căror criterii se evaluează.

Stabilirea obiectivelor şi planificarea cursului acţiunilor de urmat în cadrul procesului de evaluare în învăţământul primar are valoare identică cu a determina când evaluezi, sub ce formă, cu ce metode şi mijloace, cum valorifici informaţiile obţinute. Bineînţeles, la final, în funcţie de concluziile rezultate, şcolarul îşi va modifica preferinţa de a folosi anumite stiluri şi strategii de învăţare (chiar dacă nu le conştientizează în permanenţă), iar învăţătorul îşi va schimba strategia de planificare, de programare, de organizare, de coordonare a predării. Evaluarea iniţială sau predictivă se realizează la începutul unei activităţi de instruire în scopul cunoaşterii capacităţilor de învăţare ale şcolarilor, a nivelului de pregătire de la care se porneşte, a gradului în care sunt stăpânite cunoştinţele şi în scopul verificarii existenței capacităţilor necesare asimilării conţinutului etapei ce urmează. Metoda de evaluare orală este una din cele mai răspândite şi folosite metode, realizându-se printr-o alternanţă de întrebări şi răspunsuri, fiind folosită, cu precădere, ca verificare curentă, parţială şi pe parcursul procesului de instruire. Evaluarea orală este o acţiune proprie, particulară, specială situaţiilor în care performanţa trebuie manifestată, exprimată prin comunicare orală. Ea implică iscusinţa, priceperea de a transmite verbal mesajele, de a le recepta, de a formula întrebări şi răspunsuri, de a dialoga, de a identifica sensul cuvintelor prin raportare la context, de a integra cuvinte noi învăţate în enunţuri proprii, de a povesti, de a avea o pronunţie clară şi corectă.

Verificarea orală se realizează în multiple forme, utilizând diverse tehnici, cum ar fi:

a)conversaţia de verificare (prin întrebări şi răspunsuri);

b)cu suport vizual (repovestire după imagini);

c)descrierea şi reconstituirea (puzzle);

d)completarea unor dialoguri incomplete.

2. Avantajul probelor orale constă în aceea că feed-back-ul se realizează imediat.

Metoda de evaluare scrisă este un mijloc de înfăptuire a verificării unui număr mare de şcolari într-un timp limitat, oferind acestora posibilitatea să gândească şi să lucreze în ritm propriu; asigurând în acelasi timp un grad mai mare de obiectivitate în notare. Evaluarea scrisă pune la îndemâna şcolarilor mai emotivi sau a celor care gândesc mai lent instrumentul care le permite să-şi prezinte toate cunoştinţele. În cadrul evaluării scrise toţi şcolarii sunt nevoiţi să răspundă unor întrebări cu acelaşi grad de dificultate, ce verifică acelaşi conţinut, fapt ce favorizează o mai bună comparare a rezultatelor.

Metoda de evaluare scrisă este utilizată sub diferite forme, cum ar fi:

a)extemporalul;

b)activitatea de muncă independentă în clasă;

c)lucrarea de control;

d)tema pentru acasă;

e)testul.

Metoda de evaluare practică pune la dispoziţia şcolarilor şansa de a opera cu cunoştinţele teoretice însuşite, de a le aplica în diverse activităţi practice, realizând în acelaşi timp şi o evaluare a gradului de însuşire a priceperilor şi a deprinderilor pe care le presupun activităţile respective. Şi această metodă se realizează printr-o mare varietate de forme:

a)confecţionarea unor obiecte;

b)executarea unor experienţe sau lucrări experimentale;

c)intocmirea unor desene, schiţe, grafice;

d)interpretarea unui anumit rol;

e)trecerea unor probe sportive.

În învăţământul primar step by step, de o importanţă covârşitoare sunt şi metodele şi instrumentele complementare, cum sunt:

a)observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor;

b)investigaţia;

c)proiectul;

d)portofoliul;

e)autoevaluarea.

Toate metodele şi tehnicile de verificare prezintă avantaje şi limite, plusurişi minusuri şi că nu se poate vorbi de o verificare completă a realizării obiectivelor vizate decât printr-o îmbinare a diferitelor tehnici.

Bibliografie:

1.D’Hainaut, Louis, 1981, Interdisciplinaritate şi integrare, în Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, EDP, Bucureşti

2.Neacşu, Ioan; Stoica, Adrian (coord), 1998, Ghid general de evaluare şi examinare, M.I., CNEE, Aramis, Bucureşti

3.Nicolescu, Basarab, 1999, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Polirom, Iaşi