METODE ŞI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE ÎN CICLUL PRIMAR
Misiunea noastră ca dascăli este de a pregăti elevul pentru „a fi” şi „a deveni”, pentru autonomie, pentru autoeducaţie şi autoevaluare.
În condiţiile învăţământului românesc de astăzi, se impune o altă manieră de abordare a evaluării rezultatelor şcolare, un model de proiectare / realizare a procesului integrat de predare – învăţare – evaluare mai eficient, centrat, cu adevărat, pe elev. Activităţile de evaluare trebuie proiectate din perspectiva nevoilor de formare ale celui educat. Este necesar ca evaluarea să fie centrată pe aspectele ei formative, astfel încât să cultive şi să susţină interesul elevilor pentru studiu, să-i îndrume în activitatea de învăţare.
A. Probele scrise
Ca şi examinările orale, probele scrise sunt mijloace de evaluare utilizate la toate nivelurile de şcolaritate şi la marea majoritate a disciplinelor de învăţământ. Probele scrise îndeplinesc funcţii de diagnostic, de feed-back (pentru elev şi cadru didactic), corectivă şi de autoevaluare (în relaţia elevului cu sine) (I. T. Radu, 1981, p. 210).
Rolul principal al acestor probe este de a face posibilă, periodic, o evaluare obiectivă şi operativă pe baza unui cuantum de cunoştinţe relevant şi cu scopul de a regla şi perfecţiona procesul instructiv-educativ. Probele scrise au un dublu rol: de evaluare a randamentului elevilor la diversele discipline de studiu şi de dezvoltare a capacităţii de exprimare în scris a elevilor. Metoda apelează la anumite suporturi scrise, concretizate în extemporale (lucrări scrise neanunţate), lucrări de control (anunţate), fişe de muncă independentă în diferite etape ale lecţiei, teme pentru acasă, teste de cunoştinţe (docimologice).
B. Metode şi instrumente complementare
Gronlund (1981) a realizat un inventar al obiectivelor pentru care instrumentele tradiţionale de evaluare sunt mai puţin (uneori) deloc eficace. În acest sens, se recomandă utilizarea unor metode alternative (mai corect, complementare) de evaluare.
Metodele şi instrumentele complementare sunt:
1. observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor; 2. investigaţia; 3. portofoliul; 4. proiectul; 5. autoevaluarea
B.1. Observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor
Observarea sistematică a comportamentului elevului în timpul activităţilor didactice este o tehnică de evaluare care furnizează o serie de informaţii utile, greu de obţinut pe alte căi.
Prin observare sistematică, educatorul urmăreşte diferite comportamente; comportamente ce privesc cunoştinţele şi capacităţile: vorbire, ascultare, realizarea unor experimente, desene, dans, gimnastică, abilităţi muzicale; comportamente referitoare la atitudinea faţă de desfăşurarea unei activităţi: eficienţa planificării, utilizarea timpului, utilizarea echipamentelor şi a altor surse, demonstrarea unor caracteristici, ca: perseverenţa, încrederea în sine, iniţiativa, creativitatea; comportamente referitoare la atitudinile sociale: preocupare pentru bunăstarea celorlalţi, respectul faţă de lege, respectul faţă de bunurile celorlalţi, sensibilitate la problemele sociale; comportamente privind atitudinile ştiinţifice: deschidere la nou, sensibilitate la relaţii tip cauză – efect, curiozitate; interese pentru diferite activităţi educaţionale, estetice, ştiinţifice, vocaţionale, de timp liber; exprimarea unor sentimente de apreciere şi satisfacţie pentru de natură, artă, literatură; relaţia cu colegii, reacţia la laudă şi critici, reacţia faţă de autoritatea profesorului, emotivitatea, adaptarea socială. (Stoica, A., p.126)
Pentru a înregistra aceste informaţii, profesorul are la dispoziţie trei modalităţi: fişa de evaluare (calitativă); scara de clasificare; lista de control / verificare.
Fişa de evaluare
- unde sunt înregistrate date factuale despre evenimentele mai importante în legătură cu elevii care întâmpină dificultăţi. Observarea trebuie limitată doar la câteva comportamente.
Scara de clasificare.
Comportamentele elevilor sunt clasificate după un număr de categorii (scara lui Likert):
În ce măsură elevul a participat la discuţii ?
niciodată rar ocazional frecvent întotdeauna
În ce măsură comentariile sale au fost în legătură cu tema ?
niciodată rar ocazional frecvent întotdeauna
Scările de clasificare pot fi numerice, grafice şi descriptive. Planchard a propus diferite scări pentru scris, desen, pentru redactare, cotare. Landsheere a elaborat (1986) o scară distributivă (a performanţelor într-un grup) şi nondistributivă (care are în vedere relaţia funcţională între probabilitatea unui răspuns corect şi o trăsătură latentă a elevului). (Stanciu, M., 2003, p.303)
Lista de control / verificare
Se aseamănă cu scara de clasificare, dar ea înregistrează dacă o caracteristică sau o acţiune este prezentă sau absentă (Gronlund).
Exemplu:
A urmat instrucţiunile ? DA/NU
A cooperat cu ceilalţi ? DA/NU A dus activitatea până la capăt? DA/NU
A făcut curat la locul de muncă? DA/NU (Stoica, A., p.127)
CONCLUZII: Combinarea instrumentelor de evaluare scrisă cu cele de evaluare orală, cu metodele complementare de evaluare vor asigura realizarea unei imagini globale a capacităţilor elevilor. Problematica modalităţilor de evaluare rămâne deschisă, putând fi continuu îmbunătăţită şi diversificată. Scopul comun, de care trebuie să se ţină cont, este cel de dezvoltare a capacităţii de autoevaluare la elevi, concomitent cu schimbarea viziunii asupra rolului evaluării, cel de ameliorare şi corectare mai mult decât de sancţionare. Evaluarea nu este un scop în sine, ci trebuie să conducă la optimizarea întregului proces desfăşurat în şcoală. Ea trebuie să fie formativă, situativă şi să dezvolte un proces de autoevaluare. Calitatea presupune mişcare şi de aceea evaluarea nu trebuie să se rezume doar la un singur instrument, ci să se refere la o serie de tehnici cât mai diverse. Cunoaşterea rezultatelor, a criteriilor de evaluare, îi face pe indivizi mai conştienţi şi îi motivează să se implice în sarcină.
Evaluarea eficientă este urmată de dezvoltare. O posibilitate de a spori eficienţa evaluărilor şcolare este de a muta accentul de pe măsurarea produselor pe constatarea efectelor acţiunilor valorizatoare şi pe stimularea capacităţii de autoevaluare.
BIBLIOGRAFIE
1. Nicola, Ioan (1994),
Pedagogie
, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, RA
2. Radu, Ion (1981),
Teorie şi practică în evaluarea eficienţei învăţământului
, Bucureşti, E.D.P.
3. Stanciu, Mihai (2003),
Didactica postmodernă
, Editura Universităţii Suceava
4. Stoica, A. (2003),
Evaluarea progresului şcolar. De la teorie la practică
, Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti
5. Goian, M. E. (coord.)(2008),
Limba română. Comunicare
– cl.a III-a, Ed. Nomina, Piteşti