Metode de stimulare a creativității in procesul de predare- invățare

Metode de stimulare a creativității in procesul de predare- invățare 

Putem defini imaginaţia ca fiind

acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor. Creativitatea 

este o capacitate mai complexă. Ea face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale constituind un progres în planul social. Componenta principală a creativităţii o constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune şi o

motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit.

Şi cum noutatea, azi nu se obţine cu uşurinţă, o altă componentă este

voinţa, perseverenţa

în a face numeroase încercări şi verificări.

Formele imaginaţiei

Cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată în fiecare zi şi la care se face apel în mod obişnuit în învăţământ este

imaginaţia reproductivă. 

Ea constă în capacitatea noastră de a ne reprezenta diferite locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări verbale, fără sprijinul unui material concret, intuitiv. Elevii îşi pot imagina foarte bine cum arată tundra pe baza descrierilor făcute de profesor, chiar dacă li se prezintă o planşă, precum bătălia de la Podul-Înalt poate fi reconstituită mintal, fără a avea la dispoziţie nici un montaj filmat.

Rolul  şi factorii creativităţii

Despre importanţa creativităţii nu e nevoie să spunem multe: toate progresele ştiinţei, tehnicii şi artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur există mai multe trepte de creativitate; C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii.

1. Creativitate expresivă 
2. Planul productiv
3. Planul inventiv
4. Creativitate inovatoare
5. Creativitatea emergentă

Munca de creaţie parcurge mai multe etape:

1. Perioada de

preparare

când se adună informaţii, se fac observaţii, se delimitează scopul sau problema, se schiţează o ipotecă sau un proiect general. 

2.

Incubaţia 

este timpul încercărilor sterile, când nu se găseşte soluţia, incubaţia poate dura foarte mult, ani de zile!

3.

Iluminarea 

este momentul fericit când apare soluţia, se vorbeşte de intuiţie adică o cunoaştere sintetică, integrală a demonstraţiei care elucidează toate aspectele problemei

4.

Verificarea

este necesară pentru a elimine eventualele erori sau lacune

Blocajele creativităţii

1. Blocaje sociale. Conformismul 
2. Blocaje metodologice. 

Alt blocaj este

critica prematură

. aşa a observat Al. Osborn, când ne gândim la soluţionarea unei probleme complicate, după o perioadă infructuoasă survine un moment de „iluminare”, când ne vin tot felul de idei. Osborn ne recomandă să le notăm pe toate, câtă vreme durează această „inspiraţie”. Dacă începem să analizăm valoarea primei idei, facem o greşeală, căci ea, de obicei, nu constituie soluţia, dar prin intervenţia criticii am schimbat punctul de vedere şi blocăm apariţia altor soluţii

1. Blocaje creative:

Metode pentru stimularea creativităţii

Stimularea creativităţii este un demers socio-educaţional complex ce cuprinde simultan fenomene de activizare (incitare şi susţinere), antrenare, cultivare şi dezvoltare a potenţialului creator. Trebuie, însă precizat faptul că premisele naturale, dispoziţionale oferă o bază mult mai largă pentru dezvoltarea creativităţii decât este ea realizată în activităţile instructiv-educative în care sunt antrenaţi cadrele didactice şi elevii. În acest sens, ca scop practic este necesar să avem în vedere întregul sistem al condiţiilor sau factorilor favorizanţi afirmării şi dezvoltării creativităţii. Aspiraţia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, să combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze asociaţia cât mai liberă a ideilor, utilizând astfel la maximum resursele inconştientului. Cea mai răspândită metodă este aşa numitul

brainstorming

(asaltul de idei), când un grup de 10-12 persoane îşi exprimă pe rând şi în mod liber tot ce le vine în minte în relaţie cu o anumită problemă propusă. Alţi specialişti analizează apoi ce sugestii benefice poate oferi una sau alta din ideile exprimate.

Se fac următoarele recomandări privind activitatea grupului de brainstoring:

• - evitarea oricărei critici în emiterea ideilor noi;
• - acceptarea oricăror idei prin eliberarea de frânele posibile ale autocontrolului inhibitiv sau ale evaluării care poate bloca ritmul căutărilor noi;
• - extinderea cât mai mare a numărului de idei pentru a amplifica astfel şansele de apariţie a soluţiilor noi şi valoroase;
• - valorificarea constructivă a ideilor altora prin reformularea şi combinarea originală a lor, pentru sporirea disponibilităţii creatoare a grupului.

După desfăşurarea şedinţei, ideile, care au fost consemnate cu fidelitate, se supun unei analize critice în vederea găsirii soluţiei adecvate la problema pusă. Strategiile „asaltului de idei” pot fi adaptate cu prudenţă în anumite forme de desfăşurare creativă a activităţilor instructiv-educative şcolare. O altă metodă asociativă este şi

sinectica 

În acest caz, se caută metafore, comparaţii, în relaţie cu dificultatea aflată în discuţie. Apoi aceleaşi persoane descifreazănconsecinţele imaginilor evocate.Asemenea procedee au dat unele rezultate, de aceea există instituţii unde ele sunt practicate din când în când. Dar nu orice problemă se prestează la o astfel de „dezbatere” (de pildă nu sunt accesibile problemele matematice care implică scrierea expresiilor formulate).

Metoda 6-3-5. este vorba de împărţirea unei adunări în grupuri de 6 persoane, în care fiecare propune trei idei într-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discută problema şi, pe o fişă sunt trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de către celelalte grupuri. După 5 minute, fişa este trecută unui alt grup care adaugă alte trei idei în coloane, sub celelalte ş.a.m.d. până ce fiecare fişă trece pe la toate grupurile. Conducătorul strânge foile, le citeşte în faţa tuturor şi se discută pentru a se hotărî care din propuneri să fie însuşită.

Pshilips 6-6

este tot o metodă menită să consulte un număr mare de persoane. Această mulţime se grupează în câte 6 persoane, urmând a discuta problema timp de 6 minute. Mai întâi animatorul explică metoda şi avantajul ei, apoi expune problema. Se urmăreşte ca grupurile să fie cât mai eterogene. Fiecare îşi alege un coordonator şi se discută timp de 6 minute. La urmă, fiecare grup îşi anunţă părerea. Urmează o discuţie generală, după care se trage concluzia. În felul acesta, într-un timp scurt, se consultă opinia multora: 4-5 minute organizarea, 6 minute discuţia în colectiv, 2 minute raportează rezultatul fiecare; dacă sunt 10 grupe = 20 minute. Deci avem circa 30 minute. Discuţia finală poate dura 30 minute, deci în circa o oră se pot rezuma părerile a 60 de persoane. Când e vorba de o problemă complexă, se pot organiza grupuri de 4 membri, având la dispoziţie 15 minute.

Discuţia panel

.

Termenul

panel

în engleză „juraţi”. Şi în acest caz este vorba de participarea unor colectivităţi mai mari. Discuţia propriu-zisă se desfăşoară într-un grup restrâns („juraţii”), e format din persoane competente în domeniul respectiv. Ceilalţi pot fi zeci de persoane – ascultă în tăcere ceea ce se discută. Aceştia pot intervenii prin biletele transmise „juraţilor”. Uneori biletele sunt de hârtie colorată: cele albastre conţin întrebări, cele albe – sugestii, cele roşii – păreri personale. Mesajele sunt primite de unul din membrii participanţi la dezbatere, care introduce în discuţie conţinutul unui bilet atunci când se iveşte un moment prielnic (i se spune „injectorul de mesaje”). Discuţia este condusă de un „animator”. La urmă persoanele din sală pot interveni şi în mod direct, prin viu grai. În încheiere, animatorul face o sinteză şi trage concluzii. Discuţiile panel sunt organizate aproape zilnic de posturile de televiziune. Auditorul (zeci de mii de persoane) urmăreşte discuţia acasă şi poate interveni prin telefon. Ceea ce lipseşte discuţiilor televizate sunt sintezele şi concluziile animatorului, totul rămâne în „aer” şi cetăţenii nu ştiu ce să creadă!. De altfel, nu sunt discuţii urmărind creaţia, ci numai informaţia.

Bibliografie 

Sorin Cristea – Dicţionar de termeni pedagogici;Editura didactică şi pedagogică

Maria Gârboveanu –  Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţământ;Editura didactică şi pedagogică

Cucoş Constantin - Pedagogie, Editura Polirom Iasi