Evoluţia jocului în diferite etape de vârstă

Jocul capătă însuşiri şi funcţii diferite de la o etapă a vieţii la alta. Trăsăturile caracteristice ale jocului, în raport cu etapele de vârstă ale omului, sunt sistematizate de pedagogul G. Chiriţă astfel:  În primul an de viaţă, se constituie mişcarea sub forme de joc foarte simple, care se complică şi se diversifică pe măsură ce copilul înaintează în vârstă. 

In perioada primei copilării (1-3 ani), se dezvoltă intens jocul de manipulare sub influenţa trebuinţei interne de a acţiona, de a se mişca. La această vârstă, se obţin progrese importante în dezvoltarea sociabilităţii copilului. 

În cea de-a doua copilărie (3-6 ani), jocul devine activitate fun-damentală, dominată de trebuinţa de joc, în care acţionează combinaţii mintale, reprezentări de imaginaţie şi se acumulează forme de experienţă complexă. 

La 3 ani, jocul este legat de obiectele din jur şi cuprinde o mul-titudine de elemente. Apar mereu altele de manualitate activă, tot mai complexe, ce ţin de interesul mare al copilului faţă de conduitele adulţilor. La această vârstă, iau amploare jocurile cu subiect şi rol.  La 4 ani, jocul nu mai este o activitate singulară. Copilul solicită parteneri şi îi preferă în egală măsură pe cei mai mari sau mai mici decât el.  La 5 ani, jocul cu subiect şi rol atinge un nivel superior de dezvoltare. La această vârstă, încep să capete o importanţă tot mai mare jocurile de mişcare cu reguli. 

A treia copilărie (6-10/1 1 ani) este perioada care prezintă caracteristici importante şi marchează un progres în dezvoltarea psihică. incepe conştientizarea procesului învăiării. Competiţia începe să devină deosebit de activă şi se evidenţiază în jocurile de echipă şi în diferite alte jocuri cu reguli, în care copiii se grupează în mod spontan. 

După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan, în diferitele jocuri. O caracteristică pregnantă este marea atenţie acordată jocului cu reguli, în colectiv. Deşi jocul nu mai constituie activitatea fundamen-tală, interesul pentru el rămâne foarte puternic.   

Preadolescenţa (11-14 ani) este perioada de încheiere a copilăriei şi trecerea la fazele de maturizare, dominată de schimbări bio-somatice şi psihologice. La începutul acesteia, mai predomina conduita infantilă, caracterizată prin nevoia de mişcare, care este satisfacută foarte bine prin activitatea ludică.  În planul dezvoltării biologice, se constată accentuarea diferenţelor dintre fete şi băieţi. De asemenea, se constată o sensibilizare în direcţia dezvoltării voinţei. Preadolescentul îşi exercită voinţa printr-o mai mare perseverenţă în diverse activităţi fizice sau intelectuale.  Modificările profunde care au loc la nivelul personalităţii imprimă jocului şi distracţiei caracteristici specifice. Jocurile de performanţă implică întrecerea, o competiţie în care se realizează cooperarea, valorificarea posibilităţilor fiind urmărită în mod prioritar pe echipe, în grupuri, deşi se menţin şi jocurile în care se urmăreşte realizarea performanţei individuale.  Tipurile de joc preferate, în funcţie de sex, determină o accentuare a separării grupurilor de joacă. Fetele preferă jocurile cu coarda sau cu mingea, iar băieţii optează pentru jocurile de fortă, de întrecere care le solicită puterea, agilitatea şi dinamismul. Ca urmare a dezvoltării capacităţilor intelectuale şi fizice ale participanţilor la joc, are loc o diversificare a preferinţelor acestora pentru joc, în care domină notele de originalitate. Caracterul competiţional al jocului dezvoltă spiritul de autoperfecţionare şi stimulează sociabilitatea. Spre sfărşitul perioadei preadolescenţei (13-14 ani), se manifestă preocuparea pentru latura amuzanti a jocului şi dorinţa de succes. Se extind jocurile cu caracter competitiv, care contribuie la dezvoltarea care extind jocurile cu caracter competitiv, care contribuie la dezvoltarea calitătilor motrice, a strategiilor gândirii şi generează deprinderi intelectuale. 

În adolescenţă (14-18 ani), adaptarea la condiţiile vieţii sociale se desfăşoară pe un plan foarte larg. Sentimentele de responsabilitate, de onoare şi independenţă se constituie in trăsături caracteriale fundamentale. 

În tinereţe (18-25 ani), activităţile de tip loisir ocupă o pondere sporită. Tânărul agreează colectivităţile de aceeaşi vârstă. Ca participant efectiv la joc, tânărul luptă pentru prestigiul său şi al colectivului, realizează o bună cooperare cu partenerii şi-şi valorifică deprinderile formate în cursul dezvoltării ontogenetice.  Spiritul de aventură al tânărului poate fi satisfăcut şi cu ajutorul excursiilor, la care se participă cu entuziasm.

Tendinta de afirmare plenară a personalităţii se manifestă atât în activitatea ludică, cât şi în cea de tip loisir.  Prin intermediul dansului, tânărul de această vârstă îşi exprimă stările afective şi-şi manifestă atracţia pentru sexul opus. 

La vârsta adultă (după 25 de ani), jocurile se îmbină în principal cu preocupările de ordin cultural. Oricât de ocupat ar fi, tânărul trebuie să-şi creeze şi timp pentru distracţie şi relaxare. Activitatea ludică, de loisir, se desfăşoară în familie şi în afara acesteia. Aceasta asigură, după activitatea profesională şi social culturală, un remediu împotriva stresului, prin deconectarea, relaxarea, refacerea fortelor pentru viitoarea activitate ce-o desfăşoară. in acelaşi timp, jocurile la care participă contribuie la afirmarea trăsăturilor de caracter, de personalitate.

Bibliografie

TODEA, F., (2002),

Jocuri de mișcare, 

București: Editura Fundației României de mâine