EDUCAŢIA ECOLOGICĂ LA PREȘCOLARI
Etimologic, cuvântul “educaţie” provine din latinescul “educo, educere”, termen care în limbajul uzual are deopotrivă, două semnificaţii. În primul rând el desemnează acţiunea de “a scoate din”,”a ridica”,’a înalţa”, de unde semnificaţia actului educaţional ca modificare, transformare, susţinere a trecerii de la o stare (primară, ereditară sau dobandită pe parcurs), la alta nou-formată, în lanţul dezvoltării; imprimarea unei direcţii de acţiune dinspre interior în vederea armonizării conduitei individuale cu normele sociale ale comunităţii. În planul al doilea, acelaşi termen indică acţiunea de “a creşte”,”a îngriji”,”a hrăni” (plante, animale, oameni), iar de aici educaţia a fost înţeleasă ca activitate de creare a condiţiilor necesare creşterii (fizice, biologice), dar şi ingrijirii, dezvoltării psihice, morale şi spirituale. Ştim cu toţii că sănătatea este bunul cel mai de preţ al omului, aceasta fiind o calitate a organismului uman, omul având răspunderea de a o menţine de-a lungul vieţii. Copilul de vârstă preşcolară nu are informaţii şi atitudini faţă de problemele de sănătate, de aceea, toţi cei din jurul lui ar trebui să îl ajute să înţeleagă modul de păstrare al acesteia, de ocrotire a naturii, de formare a unor comportamente şi deprinderi faţă de plante şi animale. Astfel, grădiniţa face primii paşi în formarea unor conduite ecologice adecvate ocrotirii şi îngrijirii naturii. Pentru realizarea acestora, tot mai mult se pune accent pe organizarea de activităţi, care să-i pună pe copii în contact direct cu natura, spre a-i cunoaşte tainele şi frumuseţile.
Educaţia ecologică trebuie să fie un proces care să înceapă de la vârsta preşcolară, având drept scop prezentarea datelor, a corelaţiilor valorilor, problemelor şi soluţiilor, toate acestea fiind raportate la ecologie, la relaţia om-mediu. Cunoaşterea naturii trezeşte gândirea copilului, contribuie la dezvoltarea capacităţii creatoare, la dezvoltarea vorbirii corecte şi coerente, făcându-l astfel pe copil să mediteze asupra fenomenelor şi corpurilor ce-l inconjoară. Educaţia pentru mediu ne priveşte în egală măsură pe toţi, adulţi sau copii, iar problema, deşi nu e nouă, se pune tot mai acut, devenind obiect de studiu încă de la cea mai fragedă vârstă. Educaţia ecologică nu-şi atinge scopul decât dacă este diseminată în societate, dacă comunitatea locală este receptivă la problemele de mediu înţelegând necesitatea adoptării unui comportament ecologic. Comunitatea locală trebuie să înţeleagă că de noi toţi depinde calitatea vieţii de zi cu zi, de azi dar şi de mâine. De respectarea principiilor de dezvoltare durabilă depinde viitorul omenirii. Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce asigură necesităţile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-ţi satisface propriile nevoi. Cunoscând toate acestea este de datoria noastră, a cadrelor didactice să promovăm valorile educaţiei ecologice în rândul copiilor şi al comunităţii din care facem parte. Începută de timpuriu, educaţia ecologică are şanse mari. Cei mici trebuie să înţeleagă că pe Terra există interdependenţă între populaţia umană şi nenumăratele specii de plante şi animale, între societate şi ciclurile biologice din natură. Aceasta se poate face atât prin activităţile de cunoaşterea mediului, educarea limbajului, educaţie plastică, activităţi practice, dar şi prin activităţile de extindere, opţionale sau extracurriculare. De asemenea trebuie să-i facem să înţeleagă necesitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii care nu trebuie să devină duşmani ai naturii, ci în concordanţă cu aceasta, pentru a păstra resursele Terrei; exploatarea judicioasă a pădurilor, a bogăţiilor solului şi subsolului, pentru a păstra frumuseţile naturale ale munţilor, curăţenia apelor, a aerului, atât de necesare plantelor, animalelor şi implicit omului. Copiii rămân cu convingeri clare cu privire la necesitatea protejării mediului, se implică activ, li se dezvoltă spiritul de iniţiativă, simţul răspunderii. La vârsta preşcolară se poate vorbi doar de formarea unor premise ale unei viitoare viziuni mai largi despre lume şi viaţă, întrucât perceperea obiectelor, fiinţelor din mediul înconjurător este încă redusă. Şi totuşi, respectând particularităţile de vârstă ale copiilor se poate iniţia o acţiune susţinută de cunoaştere a naturii, cu toate componentele ei ( plante, animale, ape, sol, aer, oameni, etc ), de conştientizare a importanţei prezenţei fiecărui element al mediului înconjurător şi de păstrare a echilibrului naturii. “Ce-ar fi dacă?” este o întrebare aparent simplă, pentru care, cu imaginaţia şi cunoştinţele sale, adultul ar trebui să aibă un răspuns prompt atunci când îi este adresată de copil.
Şi totuşi, este destul de dificil să găseşti o explicaţie suficient de lămuritoare atunci când copilul te întreabă: “Ce-ar fi dacă nu ar mai creşte niciodată pomi sau flori?”. O astfel de întrebare, ne-a determinat să începem la grupa mare un proiect tematic, numit “Curtea grădiniţei noastre”. Scopul proiectului a fost: perceperea şi păstrarea frumosului din natura. Şi cum în orice activitate este bine să porneşti de la concret la abstract, de la particular la general, ce mediu mai apropiat şi mai familiar ne putea servi drept obiect de studiu decât curtea grădiniţei noastre? Metoda proiectelor stimulează şi dezvoltă multilateral personalitatea copiilor în curs de formare. Este o strategie de învăţare şi evaluare care se concentrează pe efortul voit de cercetare, de căutare şi găsire a unor răspunsuri legate de tema propusă. Le oferă copiilor ocazii reale de a lua decizii şi de a-şi asuma responsabilităţi. Astfel, preşcolari de grupa mare s-au văzut nevoiţi să hotărască ce este mai important pentru curtea noastră: de exemplu , lăsarea omizilor în copaci pentru a se hrăni şi a deveni mai târziu fluturi , ori curăţirea piersicului şi vişinului de insectele flămânde care i-ar fi lăsat fără frunze, fiind sortiţi uscăciunii. Educatoarea, asumându-şi rolul de ghid în activitatea de învăţare, îi îndrumă şi îi sprijină pe copii în demersurile lor, le induce ideea că sunt capabili, că sunt importanţi, că acţiunile lor au efecte benefice asupra mediului: copacii sunt mai sănătoşi şi mai roditori dacă sunt îngrijiţi, florile înfloresc mai bine dacă nu sunt sufocate de ierburi, pământul este mai hrănitor pentru plantele noastre dacă îl curăţim de deşeurile aruncate pe jos. Copiii se simt competenţi şi responsabili şi îşi dau silinţa să arate tot ce pot. Spiritul de competiţie este dezvoltat prin diferitele concursuri iniţiate pe parcursul proiectului şi premiate cu diplome: “Cel mai bun ecologel!” ( copilul care a confecţionat cel mai frumos ghiveci de flori folosind materiale refolosibile), “Cele mai frumoase flori!” ( copilul care şi-a îngrijit cel mai bine floarea). În cadrul pregătirii pe care trebuie să o asigure, grădiniţa trebuie să înlesnească achiziţionarea de informaţii despre diverse aspecte ale mediului înconjurător, antrenându-i prin contactul nemijlocit cu acesta la o activitate permanentă, interesantă care să solicite participarea cât mai multor simţuri, a gândirii şi vorbirii.
În concluzie, nimic nu este mai plăcut decât să simţi bucuria din ochii copiilor la realizarea unor activităţi atractive, precum şi satisfacţia noastră că ne-am atins un obiectiv important, acela de a-i face pe copii să înţeleagă rolul vital al ocrotirii şi protecţiei mediului, dar şi al dezastrelor ce s-ar produce datorită unor comportamente distrugătoare şi, mai mult, am reuşit să sensibilizăm factorii educaţionali implicaţi şi să dovedim că şi la nivel de grădiniţă se pot desfăşura lucruri deosebite. “Învăţaţi copiii să asculte, să observe şi să întrebe. Aceasta va fi bagheta de aur cu care vor pătrunde sensul misterelor vieţii!”
BIBLIOGRAFIE :
1. Nicoleta Adriana Geamănu, Maria Dima, „Educaţia ecologică la vârsta preşcolară”,
Supliment al Revistei Învăţământ Preşcolar, 2008;
2. C. Pârvu, „Ecologie generală”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;