ABANDONUL ȘCOLAR – CAUZE ȘI MODALITĂȚI DE PREVENIRE

Abandonul şcolar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început. Elevii care abandonează şcoala sunt cei care s-au făcut remarcaţi pentru absenteism şi alte dificultăţi de comportament, pentru care au fost sancţionaţi în repetate rânduri în şcoală. Acest abandon este cu atât mai grav cu cât are loc la nivelul formelor terminale de învăţământ, căci până a ajunge acolo societatea a cheltuit cu persoana respectivă o grămadă de resurse. Pentru a putea reduce numarul abandonurilor şcolare ar fi bine să încercăm sa identificăm şi să studiem câteva cauze: Școlile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie şi lipsa oportunităților de succes socioprofesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii claselor gimnaziale renunță în primii ani de studiu, rămânând să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii sau chiar muncind ca zilieri la oamenii mai avuți din satele respective. Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi copiilor resursele necesare educației. De asemenea, este menţionată aprecierea (fară vreo susţinere) potrivit căreia, în mediul rural, abandonul şcolar creşte iarna, în condiţiile lipsei de subsistenţă’ şi din cauza lipsei hranei sau imbrăcămintei necesare. E o simplă părere, fără cunoaşterea generală a realităţii. Pe de altă parte, încălzirea vremii, crearea condiţiilor naturale de practicare a unor îndeletniciri îi fac pe copii să-şi urmeze părinţii la muncă, abandonând şcoala.

Cultura de origine a elevilor – cercetările din domeniul educațional au relevat faptul că mediul socio-cultural de proveniență al elevilor este una dintre cele mai importante variabile în reuşita sau eşecul şcolar şi profesional al elevului. Ca forme principale de manifestare a deviaţiei şcolare putem aminti ca fiind mai grave din punct de vedere social şi comportamental: fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul, conduitele violente, toxicomania, copiatul şi suicidul. 

Climatul familial are un rol hotărâtor în cauzele de abandon şcolar. Astfel dezorganizarea vieții de familie, consecință a divorțului, climatul familial conflictual şi imoral, excesiv de permisiv, divergența metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinților, atitudinea rece, indiferentă sau, dimpotrivă, tiranică a acestora sunt alte câteva aspecte care conduc spre abandonul şcolar.

Factori de natură socială şi economică, cum ar fi: crize politice, economice, sociale şi morale, prăbuşirea sistemului de protecție socială, confuzia sau absența unor norme sau valori sunt alte cauze care conduc la dezorientarea elevilor, îndepărtarea lor de mediul educațional şi, în final, abandon şcolar.

Factorii de natură educatională: insubordonare față de normele şi regulile şcolare, chiul, absenteism, repetenție, motivații şi interese slabe în raport cu şcoala, greşelile dascălilor (de atitudine şi relaționare, competență profesională, autoritate morală) au şi ei un rol important în apariția fenomenului de abandon şcolar.

Apariţia unui copil tinde să fie o caracteristică a unor comunităţi, mai degrabă decât un act individual. Dincolo de provenienţa din familii dezorganizate, sărace, tinerele fete găsesc de regulă exemple de predecesoare în comunitatea în care locuiesc.

Lipsa de securitate în zonă. Există comunităţi unde, datorită infracţionalităţii ridicate, cadrele didactice se tem să interacţioneze cu părinţii, iar lipsa de colaborare dintre acesţia contribuie la creşterea riscurilor de abandon şcolar.

Principalele obiective în cadrul unui program de prevenire a abandonului şcolar sunt: identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea menţinerii acestora în sistemul învăţământului guvernamental de zi; implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului; creşterea gradului de implicare a comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de abandon şcolar sau a situațiilor ce prezintă risc de abandon şcolar.

Se impun măsuri de prevenire a abandonului şcolar: psiho-pedagogice şi psiho-sociologice – care urmăresc cultivarea unor relații interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții socio-familiale pozitive; socio-profesionale – ele decurg din măsurile psihopedagogice şi psihosociale; psihiatrice – depistarea precoce a minorilor cu diferite probleme caracteriale, comportamentale, emoționale, tendinte agresive; juridico-sociale – aceste măsuri permit creşterea gradului de influențare socială prin popularizarea legilor şi prin propaganda juridică în general; creşterea flexibilităţii programelor „a doua şansă” – din punct de vedere a grupurilor de vârstă. Deşi se adresează tuturor celor care au abandonat şcoala, programul „a doua şansă” este frecventat de tineri de peste 20 de ani. Aceste programe ar trebui să aibă clase speciale pe grupă de vârstă (12-16 ani) pentru care este dificil să se integreze în grupe cu tineri care au peste 20 de ani.

-creşterea flexibilităţii programelor „a doua şansă” – din punct de vedere al curriculei. Când elevii repetă un an de mai multe ori, deoarece nu au trecut clasa la două sau trei materii (de regulă aceleaşi), ar trebui luate în considerare notele de trecere de la celelalte materii. De asemenea, competenţele profesionale dobândite de cei care abandonează şcoala ar trebui recunoscute oficial.

-creşterea atractivităţii şcolii prin activităţi extracuriculare care au loc în şcoală, precum acţiuni de renovare, de curăţenie a şcolii, competiţii artistice şi sportive; creşterea atractivităţii şcolii prin folosirea resurselor şcolii pentru atragerea elevilor pentru activităţi de timp liber; utilizarea experienţei celor ce au renunţat la şcoală pentru a preveni scăderea încrederii în educaţie. Ar fi util ca elevii care au abandonat şcoala să se întâlnească cu elevi care sunt la risc de abandon şcolar şi să le povestească despre viaţa lor din prezent.

-creşterea implicării proactive a cadrelor didactice în combaterea abandonului şcolar şi renunţării timpurii la educaţie. Profesorii ar putea fi susţinuţi să găsească soluţii pentru creşterea integrării elevilor pentru o mai bună comunicare cu ei şi cu părinţii acestora şi să implice elevii în activităţi extracurriculare şi de consiliere.

-dezvoltarea unui program naţional de educaţie sexuală pentru elevi, focalizat în comunităţile cu risc crescut pentru sarcini timpurii la adolescente şi unde căsătorille timpurii sunt frecvente;

-stimularea administraţiilor locale şi a ONG-urilor de profil să implice ca voluntari tinerii elevi de clasa a opta şi de liceu proveniţi din comunităţi cu risc ridicat de abandon în programe de suport pentru bătrâni şi familii aflate în nevoie;

Aşadar, copilul fie că este integrat într-un sistem de învăţământ preprimar, primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar, trebuie urmărit cu mare atenţie cum evoluează, cum se menţine în sistemul educative, făcându-l cât mai eficient prin intervenţii oportune, atât din partea părinţilor, cadrelor didactice, cât şi a comunităţii din care provine copilul, pentru o mai mare siguranţă în prevenirea abandonului şcolar – o problema gravă în România. Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de fiecare cadru didactic în parte, de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate, din care fiecare să înveţe şi să se dezvolte, şi să nu uităm că educația depinde foarte mult de familie.

Bibliografie

Jigău, Mihai,

Factorii reuşitei şcolare

, Editura Grafoart, Bucureşti, 1998

Kulcsar, Tiberiu,

Factorii psihologici ai reuşitei şcolare

, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

Miftode, Vasile,

Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare

, Editura Lumen, Iaşi, 2002