Procesele de reglare emotionala.

Aceste cinci feluri reprezintă de fapt cinci familii de procese de reglare a emoțiilor:

selectarea situației, modificarea situației, deplasarea atenției, schimbarea cognitivă și modularea răspunsului.

Selectarea situației se face prin acționarea în așa fel încât individual să ajungă în context în care experimentează emoții dezirabile, de obicei se cunoaște situația și emoțiile induse, acestea făcând parte din experiențe din trecut. Modificarea situației ca strategie de reglare emoțională se realizează prin modificarea unui aspect al situației sau prin evitare. Se înțelege prin selectarea situației modificarea contextului fie el intern fie extern pentru a se putea obține emoțiile așteptate. Deplasarea atenției sau schimbarea focusului atențional presupune că individul se poate concentra doar asupra unui anumit conținut pentru a influența emoția. Este prima strategie de reglare emoțională pe care o utilizează copiii și adulții atunci când nu pot modifica situația. Schimbarea cognitivă se referă la schimbarea modului în care gândim, cu scopul de a schimba modul în care ne simțim. Putem fie schimba modul în care ne gândim la situația în sine sau despre capacitatea noastră de a gestiona situația. Strategiile de reglare emoțională pot viza propriile emoții sau pe cele ale unei alte persoane, într-o varietate de puncte în timp în procesul de generare a emoțiilor (Gross, 2007). Credinţele privind capacitatea de control construiesc realitatea (inclusiv cea emoţională) şi motivează comportamentul de autoreglare (Tamir, 2007). Determinanți ai stilului reglării emoționale: personalitatea și cognițiile privind emoțiile, mecanismele care stau la baza reglării emoționale precum reevaluarea cognitivă și supresia emoțională. De exemplu, Heide & Borkovec (1984) a sugerat că încercările de suprimare cuprind în mod critic evaluări negative ale schimbărilor psihologice sau fiziologice emergente, chiar dacă acestea fac parte din procesul de relaxare. În sprijinul acestei concepții, Maslach (1979) a demonstrat că evaluarea negativă este răspunsul implicit la schimbările fiziologice, când nu este disponibilă o explicație alternativă. În plus, Wegner, Broome și Blumberg (1997) au subliniat rolul atenției în evaluările negative, care implică monitorizarea unei eventuale intruziuni pentru a o suprima. Această sugestie este în concordanță cu supoziția că suprimarea mărește părtinirea atențională față de materialul perceput ca fiind amenințător (Kircanski, Craske & Bjork, 2008). Evaluările negative au, de asemenea, un impact asupra răspunsurilor fiziologice la un eveniment, de obicei conducând la creșterea tensiunii (Ray et al., 2009). Desigur, această tensiunii va fi probabil evaluată negativ, creând astfel o buclă de feedback între evaluările negative și suprimarea (Gerdes, 1979). Într-adevăr, Murakami, Ohira, Matsunaga și Kimura (2009) au descoperit că suprimarea a amplificat emoțiile negative ulterioare și a crecut nivelul tensiunii fiziologice. Wegner (1994) a susținut că acest model perturbă răspunsul obișnuit de obișnuință fiziologică și are ca rezultat spirale ale tensiunii care împiedică disiparea anxietății.

Copingul se referă la un set de strategii cognitive și comportamentale utilizate de către un individ pentru a gestiona nevoile în situații de stres (Folkman & Moskowitz, 2004). Adaptarea este procesul de ajustare la un mediu în schimbare sau circumstanțe nefavorabile (Maluccio, 2002). Conform principiului interrelaţiilor dintre somatic şi psihic se poate spune că orice schimbare în cogniţie poate produce o schimbare fiziologică sau somato-fiziologică. Pornind de la acestă teorie accentul se pune pe strategii de restructurare cognitivă în cadrul intervențiilor în situații de criză. Copingul ca și formă de adaptare a fost considerat mult timp relevant pentru experiența și tratamentul stresului emoțional și fizic (Lazarus, 1993; Lazarus & Folkman, 1984). Reabilitarea adaptivă este asociată cu implementarea unor comportamente eficiente în materie de sănătate (Lee-Baggley, DeLongis, Voorhoeave & Greenglass, 2004)  În plus, copingul este invers legat de distresul psihologic au susținut cercetători precum Bouchard, Guillemette și Landry-Leger (2004) iar deficitele de coping se observă într-o varietate de tulburări psihice (Ball & Lee, 2000; Britton, 2004). De fapt, anumite stiluri de coping par să prezică complianța la tratament (Avants, Warburton, & Margolin, 2000). 

În cele din urmă, nu este surprinzător faptul că majoritatea tratamentelor psihosociale sprijinite empiric pentru tulburările emoționale subliniază dobândirea abilităților de coping (Beutler, Moos & Lane, 2003). Lazarus și Folkman (1984) au definit copingul drept ,,eforturile cognitive și comportamentale în continuă schimbare pentru a gestiona cerințele exterioare și / sau interne specifice care sunt evaluate ca impozitare sau depășesc resursele persoanei" (Lazarus & Folkman p. 141, 1984)). Lazarus (1993) a făcut distincția între copingul axat pe probleme (de exemplu, încercarea de a reduce la minimum suferința prin modificarea propriului mediu sau a mediului) și abordarea concentrată pe emoție (de exemplu, folosind strategii de coping cognitive pentru a schimba sensul evenimentelor stresante și pentru a diminua distresul emoțional ulterior). Ambele forme sunt adaptive, iar abordarea cea mai benefică pare să depindă de natura situației stresante (Folkman & Moskowitz, 2004; Ridder & Schreurs, 2001). 

Mai mult decât atât, este clar că răspunsurile emoționale la evenimentele stresante pot fi reglementate prin utilizarea unor strategii de coping cognitive (Folkman & Moskowitz, 2004; Lazarus & Folkman, 1984; Ridder & Schreurs, 2001).  Teoria copingului prezice că cei care se angajează în strategii de adaptare cognitivă dezadaptativă vor avea un stres mai mare decât cei care se angajează în strategii de adaptare cognitivă cognitivă (Lazarus, 1993; Lazarus & Folkman, 1984).

Sa-ti fie bine!