NEUROTEOLOGIE 

De mai bine de 20 de ani dr. Andrew Newberg studiază transformările care se produc la nivel cerebral în timpul rugăciuni, a meditaţiei sau a „contemplării” lui Dumnezeu. Cercetările sale au fost prezentate lumii medicale sub denumirea de neuroteologie. În cadrul Universităţii din Pensilvania (SUA) şi a Centrului pentru Spiritualitate şi Minte (Center for Spirituality and the Mind) dr. Newberg şi echipa sa studiază acum membrii din diferite comunităţi religioase, practicanţi de yoga, sufis, siks, călugări şi călugăriţe în rugăciune, rabini, etc. pentru a monitoriza şi cartografia schimbările induse la nivel cerebral de practicile religioase. Iată concluziile lor: Fiecare parte a creierului are o percepţie diferită a lui Dumnezeu. Creierul fiecărui om asamblează propriile sale percepţii a lui/despre Dumnezeu în mod unic, conferind lui Dumnezeu semnificaţie diferită, atribute şi valori diferite. Practicile spirituale, chiar şi în lipsa credinţei religioase, intensifică funcţionarea neuronală a creierului într-un mod care îmbunătăţeşte sănătatea fizică şi mentală. Contemplarea lui Dumnezeu sau a altor valori spirituale cauzează schimbări permanente ale structurii părţilor cerebrale care controlează dispoziţia emoţională, dau naştere noţiunii de sine şi modelează percepţia noastră senzorială asupra lumii. Practicile contemplative întăresc anumite circuite neuronale care generează caracter paşnic (împăciuitor), conştienţa socială şi compasiunea faţă de ceilalţi şi creaţia în general. Practicile spirituale pot fi folositoare pentru îmbunătăţirea cogniţiei, comunicării şi creativităţii. Meditaţia spirituală influienţează chiar şi neuroplasticitatea, adică abilitatea creierului de a-şi rearanja structura ca răspuns la diversitatea de stimuli pozitivi şi negativi.  În anii `80 eu am învăţat la liceu că neuronii nu se regenerează. Am învăţat că aceştia se dezvoltă în primii 25 de ani ai vieţii, apoi creierul începe să decadă, să piardă neuroni, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Singurele celule despre care ni s-a spus că se regenerează erau celulele ficatului. Acum ştim că până şi celulele inimii, prin reprogramare temporală şi spaţială controlată, pot fi regenerate parţial (cercetare a Max Planck Intitute for Heart and Lung-Bad Nauheim). Iar creierul este privit acum ca o masă în continuă transformare. Dentritele neuronilor cresc şi descresc în interval de câteva săptămâni. Un cercetător de la Institutul Tehnologic din Massachutes afirmă că astfel de schimbări se pot produce spontan după o stimulare puternică. Să fie oare acesta unul dintre mecanismele care ar explica vindecările spontane? Aparatele de scanat au permis cercetătorilor să urmărească activitatea cerebrală în timp real. Aceştia descoperă cu uimire cum fiecare gând, emoţie, schimbă activitatea sanguină şi electrochimică în diferite zone ale creierului şi se pare că fiecare gând sau emoţie este diferită. De exemplu plăcerea de a mânca o bucăţică de ciocolată se va reflecta uşor diferit în activitatea cerebrală în funcţie de ceilalţi stimuli exteriori: loc, căldura mediului, sunetele înconjurătoare, ora din zi, persoanele de care suntem înconjurate, motivaţie (mâncăm fiindcă ne e foame sau din plăcere-frustrare), etc. Simplu fapt de a ne reaminti ceva, schimbă conexiunile dintre circuitele cerebrale. Aşadar neuronii se schimbă neîncetat sub impulsul schimbărilor din mediu proxim, a educaţiei şi competitivităţii. Amintiri, idei, percepţii, senzaţii apar şi dispar constant, suprapunându-se, unele mai pregnante, altele mai subtile dar mereu diferite. Poate contemplarea, meditaţia asupra lui Dumnezeu să influenţeze neuroplasticitatea? Fără nicio îndoială susţine dr. Andrew Newberg bazându-se pe rezultatele cercetărilor sale. „Căci meditând asupra a ceva atât de complex şi misterios ca Dumnezeu vei avea o explozie incredibilă de activitate neuronală declanşată în diferite zone ale creierului tău. Dentrite noi vor creşte rapid, asocierile vechi se vor deconecta iar perspective imaginative noi vor lua naştere.” (How God Changes your brain, pag. 16). Emoţiile dau naştere la noi structuri cerebrale. Cortexul prefrontal, cea mai tânără parte a creierului uman, pare să se fi dezvoltat într-o perioadă a evoluţiei noastre în care omul primitiv a început să dezvolte o conştienţă socială şi a dezvoltat exerciţii contemplative care au întărit circuitele neuronale responsabile de empatie, gratitudine. Aceste circuite neuronale au mai temperat instinctele naturale dictate de frică, furie, coordonate de creierul reptilian. De altfel furia, care face parte din emoţiile primare, alături de tristeţe, dragoste, bucurie, ruşine, pare să fie cel mai mare duşman al omului pentru că întrerupe funcţionarea lobilor frontali. În momente de furie „îţi pierzi minţile” nu mai poţi gândi raţional şi vei avea un comportament distructiv. Pe lângă faptul că un astfel de comportament poate avea urmări serioase pentru relaţiile sociale şi personale, furia declanşează o cascadă de neurotransmiţători  care distrug progresiv tocmai acele părţi ale creierului care controlează reactivitatea emoţională. Antidotul ei nu poate să fie decât empatia şi compasiunea.Dacă prin empatie eu pot să înţeleg sentimentele şi gândurile semenului meu aflat într-o situaţie oarecare, compasiunea mă va face să reacţionez faţă de durerea sau suferinţa semenului meu. Folosind aparate medicale de scanare a creierului, medicii au observat că meditaţia stimulează o parte a creierului situată între cortexul prefrontal (sediul gândirii şi al comportamentului) şi sistemul limbic care procesează emoţiile. Acesta este cortexul cingular anterior şi pare să fie „sediul” compasiunii. Cu cât acesta este mai mare şi mai activ cu atât gradul de empatie şi compasiune este mai mare. Aceasta este o informaţie foarte preţioasă şi vă îndemn s-o reţineţi.

Diferite forme de meditaţie, de contemplare pot fi utilizate pentru gestionarea furiei, agresivităţii, îmbunătăţirea memoriei, atenţiei şi motivaţiei. 

Această parte a creierului este studiată de psihiatrii şi în patologii precum abuz de substanţe, mâncatul compulsiv, depresie, schizofrenie. Alte studii investighează mecanismele care au loc in diferite zone cerebrale în timpul interacţiunilor sociale, aşa numitele emoţii sociale, pentru cultivarea unui comportament social moral şi descurajarea comportamentelor sociale deviante. Se ştie deja că raţionamentul moral şi procesarea emoţiilor sociale se produc în reţelele neuronale fronto-temporal-subcorticale implicate şi în empatie, percepţia de sine, planificarea, procesarea recompensei. Ruşinea şi vina emoţii care iau naştere printr-o evaluare negativă pe care o facem noi înşine sau alţii despre noi, ca urmare a încălcării unor norme morale şi/sau legale prestabilite, sunt procesate în zona frontal-temporal-posterioară a creierului. În cazul ruşinii, cea mai activată zonă este temporală anterioară în care are loc şi analizarea situaţiilor sociale şi a regulilor sale importante pentru dezvoltarea abilităţilor sociale şi a comportamentului social. De reţinut că ruşinea este răspunsul emoţional al sistemului nostru biologic şi emoţional ca urmare a unei transgresiuni morale. Spre deosebire de vină care apare în cazul unei transgresiuni sociale. Zona cea mai activată aici este cortexul prefrontal implicat în abilitatea de a privi o situaţie în perspectivă, de a analiza situaţiile şi din perspectiva celorlalţi, în empatie după cum spuneam mai sus dar şi adaptabilitatea la situaţii noi. Invidia şi schadenfreude (bucuria pentru necazurile altuia) sunt emoţii distructive care apar prin comparaţie socială. Invidia activează cortexul cingulat anterior, ca şi în cazul disonanţei cognitive, adică atunci când acţionăm contrar credinţelor noastre. Când te bucuri de necazul altuia se reduce activitatea în „sediul” compasiunii şi creşte în corpus striatum, zonă foarte importantă care controlează şi mişcarea. Dereglări funcţionale în această zonă se constată, de exemplu, la bolnavii de Parkinson. Observaţi că atunci când ne bucurăm de necazul altuia, sediul empatiei „tace” iar sediul recompensei este activat. Însă este activat de o emoţie „anti-socială” pentru că nu te poţi numi „om bun” dacă te bucuri de nenorocirea altuia. Bucuria de necazul altuia poate fi aplicată generalizat asupra unor popoare, rase, religii, zone geografice, etc. Ca şi în cazul persoanelor cu adicţii la alcool de exemplu, indivizi din anumite structuri paramilitare pot suferi de deficienţe ale sistemului de recompensă. Dacă acest sistem este deficitar „va răspunde doar la recompense materiale, nu şi la recompense non-materiale, aşa cum se întâmplă la subiecţii sănătoşi. Acelaşi lucru are loc în cazul abuzului de substanţe. Motivaţia fiziologică îşi pierde valoarea deoarece acelaşi efect se obţine la droguri. Se creează practic un scurtcircuit al sistemului de recompense. Neurobiologic au fost decelate modificări fiziologice şi moleculare care pot determina modificări permanente ale acestor circuite (Esch and Stefano, 2004).  În cazul copiilor, ne întrebăm dacă nu cumva suprastimulându-i cu aşa de mulţi stimuli materiali, oferindu-le mai mult decât e nevoie, nu cumva scurtcircuităm practic sistemul de recompensă? Suprastimularea cu jucării, cu stimuli materiali, nu duce oare la “plictis” la copii care nu mai aşteaptă fericiţi “cadoul de Crăciun”, copii trişti, anhedonici, viitori adolescenţi şi ulterior adulţi nefericiţi ?” se întreabă autorii articolului. Dar suprastimularea nu duce doar la plictis ci poate crea furie şi frică. Aceste emoţii distructive afectează capacitatea de stocare a memoriilor, abilităţile cognitive (analiza situaţiilor, atenţie, planificare, discerământul, etc) şi abilitatea de a evalua şi răspunde în mod adecvat provocărilor de zi cu zi. Un om furios pedepseşte şi pe cei nevinovaţi, reproşează, foloseşte limbaj murdar, este pesimist. Furia este o emoţie perfidă care se autosusţine şi îţi poate influienţa comportamentul pentru multă vreme. Ea poate chiar provoca leziuni în zone cerebrale importante.

Furia afectează şi inima.Numeroase studii clinice arată legătura dintre furie, disimulare, cinism şi riscul crescut de boli cardiovasculare indiferent de vârstă, sex sau rasă. Furia este cu atât mai periculoasă cu cât nici măcar nu-ţi dai seama că eşti furios „conferindu-ţi un fals sentiment de optimism şi convingere fermă.” În 2003 The Journal of Personality and Social Psychology publică rezultatele a 5 experimente vizând efectul melodiilor cu text violent asupra gândurilor agresive şi emoţiilor ostile. Pentru aceste experiment au fost selectaţi studenţi la psihologie, din ani diferiţi, ai Universităţii Midwestern University-Arizona. Melodiile au fost hard rock şi soft rock, 2 cu limbaj violent iar 2 fără limbaj violent; melodii cu ritm vioi cu text violent şi melodii cu ritm vioi fără text violent. Toate melodiile au fost de maxim 5 minute. Participanţilor li s-a aplicat un set de teste psihologice, au ascultat melodiile după care li s-a aplicat un Test de Ostilitate (State Hostility Scale, Andreson 1995) Iată concluziile experimentelor: Elevii care au ascultat melodii având cuvinte despre violenţă au experimentat emoţii ca aversiune şi ură. Femeile au raportat nivele de ostilitate mai mari decât barbăţii probabil datorită faptului că femeile preferă mai puţin muzica rock. Sentimentele de ostilitate au apărut în absenţa unui alt tip de provocare. Muzica violentă NU provoacă acea eliberare a tensiunilor, catharsis, aşa cum unii psihologi şi cei din industria de media şi divertisment. Muzica violentă inspiră gânduri violente şi o interpretare exagerată a situaţiilor. Consumul repetat de muzică cu ritm şi text violent contribuie la dezvoltarea unei personalităţi agresive (Bushman & Anderson 2002). Acelaşi efecte s-au observat şi prin vizionarea de filme cu conţinut agresiv. În plus acestea cresc anxietatea, desensibilizerea faţă de violenţă, creşte lipsa de empatie, indiferenţă, depresie dar şi tulburare de stres post-traumatic. Însă şi suprastimularea prin activităţile religioase care se focusează pe frică pot să facă rău formaţiunii cerebrale, anterior cingulate. Este aceeşi formaţiune care, prin practici contemplative, ne va face să devenim mai atenţi la nevoile celorlalţi. Meditând la iubirea lui Dumnezeu, sau iubire în general, întărim circuitele care ne permit să simţim compasiune faţă de alţii. În anul 2010 The Journal of Cognitive Neuroscience publică rezultatul unui studiu dedicat empatiei.  „Cercetările anterioare privind bazele neuronale ale empatiei s-au limitat la situaţii afective trăite în mod similar de către un observator şi persoana ţintă. Dar în viaţa de zi cu zi, întâlnim persoane care ale căror răspunsuri la stimuli afectivi pot fi foarte diferite de ale noastre. Cum înţelegem stările acestor indivizi?” Se întreabă autorii studiului, Claus Lamn, Andrew Meltzoff şi Jean Decety. Rezumatul continuă: „Am folosit imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională pentru a evalua modul  în care participanţii empatizează cu sentimentele pacienţilor care nu au reacţionat cu durere la procedurile chirurgicale dar cu durere la o atingere uşoară. Empatia faţă de durerea acestor pacienţi a activat aceleaşi zone (insula, cortexul cingular medial/anterior) ca şi empatia faţă de persoanele care au răspuns în acelaşi fel ca observatorul. În cazul în care situaţia este periculoasă s-au activat zone implicate în percepţia de sine (cortex prefrontal dorsomedial) şi controlul cognitiv (cortex frontal inferior drept). În plus, s-a înregistrat o amplificare a conectivităţii dintre cortexul frontal şi zonele implicate în procesarea afectivă. Aceasta sugerează că, deducerea stării afective a celor care sunt în situaţii diferite decât noi, se bazează pe aceleaşi structuri neuronale ca şi empatia pentru cineva [apropiat] sau în aceeaşi situaţie ca noi. Atunci când există răspunsuri emoţionale foarte puternice, controlul este preluat de funcţiile executive. Rezultatele noastre sugerează că reţeaua fronto-corticală (a atenţiei) este implicată în mod crucial în acest proces, coroborând faptul că empatia este un fenomen flexibil care implică atât mecanisme cognitive automate cât şi controlate. Descoperirile noastre sunt importante pentru înţelegerea şi promovarea empatiei, demonstrânt faptul că ajustarea perspectivelor noastre egocentrice este crucială pentru înţelegerea celorlalţi.” Iar definiţia pentru „ajustare” pe care am extras-o de pe dexonline.ro se potriveşte ca o mănuşă pentru enunţul final de mai sus: „A înlocui, după anumite reguli, valorile statistice empirice cu valori teoretice, dispuse continuu şi regulat, care să dea o imagine cât mai reală despre un fenomen.”

Concluzie: Pentru a menţine sănătatea formaţiunilor cerebrale menţionate: cortex cingular, cortex frontal, sistem limbic meditaţia şi rugăciunea sunt recomandate numai dacă aceste concepte ne aduc o stare de bucurie, de serenitate, optimism şi speranţă.