Mediatorul de activare prelungită în teoria stresului: Cogniția perseverativă.

Datorită lipsei elementului de activare prelungită, cele mai importante teorii despre stres au împiedicat dezvoltarea unei ipoteze a acestui mediator. Chiar și acele teorii care încorporează elementul de activare prelungită nu au emis o ipoteză explicită a mecanismului cognitiv care prelungește într-adevăr activarea, cauzată de factorii de stres sau de percepție a acestora (Selye, 1950; Linden et al, 1997; Brosschot și Thayer, 1998; McEwen, 1998; Sluiter și colab, 2000; Ursin și Eriksen, 2004). De exemplu, cu toate că teoria CATS (Teoria Stresului de Activare Cognitivă) a lui Ursin și Eriksen (2004) propune un mediator psihologic, adică, speranța /expectanţa negativă, teoria nu explică mecanismul care determină prelungirea expectanţei. Este important să se înțeleagă că un factor de stres, sau percepția acestuia (de exemplu, speranța/expectanţa de rezultat negativ) nu conduce la activarea prelungită în sine, ci numai atunci când stresorul însuși sau percepția sa în sine este prelungită. Răspunsul mediu fiziologic, în timpul unui stresor, este un răspuns biologic de ,,dimensiune medie” comparabil cu cel care apare în timpul antrenamentelor moderate. 

După acest tip de răspuns are loc o recuperare rapidă atunci când nu se produce o stimulare diferită. Aceasta înseamnă că, altceva decât nevoile metabolice continuă să stimuleze organismul să reacţioneze după stingerea unui stresor psihologic. În mod similar, răspunsurile anticipatorii uriașe declanşate cu mult înainte de apariţia unui factor de stres nu pot fi puse pe seama necesităților metabolice din momentul de anticipare. 

Și, în sfârșit, modularea factorilor de stres, cum ar fi incontrolabilitatea percepută, stilurile de coping deficitare, sprijin social redus și dispoziții de personalitate, cum ar fi ostilitate, nu produce, prin ea însăşi, activarea prelungită. Pe scurt, trebuie să existe un mecanism de mediere între factorii de stres pe de o parte, și de activare a prelungirii, pe de altă parte.  Considerăm cogniția perseverativă că este un astfel de mediator (Brosschot & Thayer, 2003; 2004). 

Am definit cogniția perseverativă ca: “activarea repetată sau cronică a reprezentării cognitive a conținutului legat de stres”. Sursele de stres vor duce la activarea prelungită doar atunci când indivizii vor persevera cognitiv asupra surselor de stres, într-o anumită măsură și pentru o anumită perioadă. Astfel, cogniția perseverativă ar putea ajuta la convertirea unui cortegiu psihologic și fiziologic al evenimentelor din viață și al factorilor de stres de zi cu zi, în activare fiziologică prelungită a mai multor sisteme ale organismului, care, la rândul său, este necesară pentru dezvoltarea unei stări patogenice cronice, care poate duce la boli. 

Cogniția perseverativă este definită ca “activarea repetată sau cronică a reprezentării cognitive a unuia sau mai multor factori psihologici” (Brosschot, Gerin, & Thayer, 2006). 

Evenimentele stresante, sau stresul, îi pot face pe oameni să “rămână” pe plan mental. Oamenii, spre deosebire de animale, pot face reprezentări mentale ale factorilor de stres, cu mult înainte și după ce aceste evenimente au loc sau se crede că apar. Această reprezentare cognitivă continuă a evenimentelor stresante, înainte sau după apariția lor, și chiar indiferent de apariția lor reală, această rătăcire pe subiecte negative se numește cognitie perseverativă. 

Ca atare, cogniţia perseverativă poate fi gândită ca o cale psihologică finală prin care stresul își exercită efectele sale nocive asupra sistemelor organismului. El face acest lucru în virtutea înclinației sale de a prelungi stresul în sine, într-o formă reprezentaţională/figurativă, care continuă să activeze organismul.  

Cu alte cuvinte, dacă nu ne facem griji cu privire la rezultatele negative sau menținem o reprezentare cognitivă activă a acesteia într-un alt mod, aceasta nu va duce la activarea prelungită.  Există dovezi că, cogniția perseverativă este legată de activare și de boală ca urmare a rezultatelor fiziologice. 

Cogniția perseverativă este un element central în fenomenele cognitive, cum ar fi griji și ruminare. 

Aceste fenomene constituie probleme majore în psihopatologie și au atras recent atenția domeniilor somatice. Cogniția perseverativă pare să joace un rol cauzal sau susținător în mai multe psihopatologii majore (tulburări de anxietate, depresie, tulburare post-traumatică).

În cele din urmă, dacă factorii de stres sunt percepuți incontrolabili, stilurile de coping sunt deficitare, sprijinul social este redus și predispoziții de personalitate, cum ar fi ostilitatea ca trăsătură, nu produc activare prelungită de la sine, trebuie să existe mecanismul de mediere între factorii de stres și activarea prelungită. Sursele de stres vor duce doar la prelungirea activării atunci când indivizii perseverează cognitiv.

Sa-fi fie bine!