CRIZA IN CONTEXT SOCIAL

Termenul de criză a fost abordat pentru prima oară în domeniul sănătății mentale de către (Lindemann, 1944) care a descris reacția în urma pierderilor suferite după un incendiu petrecut într-o discotecă și ulterior de către (Caplan, 1964) și colegii lui din cadrul Universității Harvard au studiat care au fost reacțiile unor familii de emigranți evrei, în Israel după al II-lea război mondial. James a definit criza ca fiind ,,o percepție cu care se confruntă o persoană în urma un unui eveniment sau o situație cu o dificultate intolerabilă, care depășește resursele actuale ale persoanei și mecanismele de adaptare” (James, 2008, p. 3). În mod similar Roberts, definește criza ,,o perioadă de instabilitate psihologică, experimentată ca rezultat al unui eveniment periculos sau o situație care constituie o problemă importantă care nu poate fi remediată prin utilizarea strategiilor de coping familiare” (Roberts, 2000, p. 86). Astfel că putem considera criza ca fiind o întrerupere acută a homeostaziei psihologice în care mecanismele obișnuite de coping eșuează și există dovezi de suferință și de afectare funcțională. Reacția subiectivă la o experiență de viață stresantă care compromite atât stabilitatea cât și capacitatea individului de a face față sau de a funcționa optim. 

Cauza principală a unei crize este un eveniment extrem de stresant, traumatic sau periculos, dar sunt și alte două condiții:  (1) percepția individului asupra evenimentului ca fiind cauza unor tulburări și / sau perturbări considerabile;  (2) incapacitatea individului de a rezolva disfuncțiile prin mecanismele de coping utilizate anterior în alte situații.  Criza se referă, de asemenea, la “o tulburare în starea de echilibru”. Are deseori cinci componente: un eveniment periculos sau traumatic, o stare vulnerabilă sau dezechilibrată, un factor de precipitare, un status de criză activ bazat pe percepția persoanei și soluționarea crizei (Roberts, 2005, p. 778). Traducerea în chineză a cuvântului ,,criză” constă în două perspective distincte, ceea ce înseamnă în mod paradoxal pericol și oportunitate (Greene, Lee, Trask, & Rheinscheld, 2000). 

Factorul esențial care determină apariția unei crize  este un dezechilibru între dificultatea percepută și importanța situației amenințătoare respectiv resursele disponibile pentru a face față imediat; criza se referă la reacția emoțională a persoanei și nu la situația amenințătoare în sine. Aceste probleme irezolvabile au ca rezultat o creștere a tensiunii, semne de anxietate, o stare emoțională ulterioară de neliniște, precum și incapacitatea de a funcționa pentru perioade lungi. Teoreticienii par a fi de acord că ceea ce caracterizează o criză este „situaţia de conflict deschis, de punere sub semnul îndoielii a valorilor, a raporturilor între generaţii sau între grupuri sociale” (Grawitz, 1994, p. 97). Ĩn linii generale, cercetările din domeniu sunt orientate în trei direcţii distincte: psihologică, economic-politică şi sociologică, de unde și rezultă cele trei mari categorii de crize: crize de sistem, crize guvernamentale de luare a deciziilor și crize de confruntare (Coman, 2001, p. 118). Aceste categorii pot fi multiplicate, dacă le judecăm după efectul produs, şi nu întâmplător unii cercetători din domeniul organizational fac distincţia între: incidente (ceea ce afectează doar un subsistem al organizaţiei), accidente (ceea ce afectează întreaga organizaţie), conflicte (ceea ce afectează în mod simbolic un subsistem), crize (ceea ce afectează simbolic întreaga organizaţie). Din această perspectivă, criza ar putea fi definită generic descriptiv, drept rezultatul ameninţărilor din mediu, corelate cu slăbiciunile organizaţiei (Coman, 2001, p. 120).

Criza din perspectiva teoriei lui Caplan este întemeiată în conceptul de homeostazie. În conformitate cu această teorie, organismul se străduiește în mod constant să mențină un echilibru homeostatic cu mediul exterior. Atunci când acest echilibru este amenințat fie prin forțe fiziologice sau psihologice, angrenează individul în problemă și activități menite să restaureze acest echilibru homeostatic. De asemenea, ca urmare a unei perspective cognitive Halpern (1973) propune o definiție a crizei folosind descrierea lui Lazarus (1968), conform căreia natura răspunsului emoțional este determinată de procesele cognitive, de întâlnirea cu toți stimuli configurați care sunt evaluați prin aprecierea personală și semnificaţia dată. Avem de-a face cu modul în care individul evaluează o situație care pare amenințătoare, importanța și sensul pe care îl atribuie evenimentului. Halpern definește un individ în criză ca o persoană care evaluează o situație dată, ca fiind extrem de amenințătoare și care, la evaluarea secundară, nu poate găsi nicio cale de a face față sau de a se adapta situației sale. 

Rapoport (1962, 1967, 1970) l-a urmat pe Lindemann și Caplan în abordarea teoriei crizei și a adus contribuții importante în practica intervenției de criză susținând teoria conform căreia criza creează o problemă care poate fi percepută ca o amenințare, o pierdere sau o provocare. Rapoport (1962) susține că trei factori interdependenți produc, de obicei, o stare de criză: un eveniment periculos, o amenințare la obiectivele de viață și incapacitatea de a răspunde cu mecanisme de adaptare adecvate. 

Parad (1965, 1966) a adoptat, de asemenea, lui Lindemann și lui Caplan definiția crizei, dar subliniază importanța percepției individului a ceea ce constituie o criză. Potrivit lui, criza este caracterizată prin următoarele fenomene:

  1.specifice și identificabile evenimentului stresant; 2.percepția acelui eveniment semnificativ și amenințător; 3.răspunsul la eveniment;  4.adaptarea mecanismelor de coping cu succes. 

Manifestarea evenimentului trebuie perceput de către persoană mai întâi ca o situație de stres înainte de a deveni o criză. France (1982) subliniază faptul că există o mare varietate de evenimente care au potențialul de a fi periculoase. Chiar și evenimente despre care s-a crezut în general ca fiind pozitive pot avea tensiuni asociate cu acestea. El afirmă, de asemenea, că persoanele care se confruntă cu provocări similare pot reacționa în mod diferit în fața unui eveniment periculos, dat fiind faptul că evaluarea subiectivă a unui eveniment implică atât trăsături de personalitate, cât și natura situației. 

Criza nu este o tulburare mentală sau emoțională ea este un punct de cotitură, o situație care trebuie tratată cu seriozitate ea fiind generată de un pericol sau de o oportunitate afirmă (Hoff, 1995, p.124).  Mai târziu Hoff afirmă că depinde de capacitatea personală a fiecărui individ de a trata altfel aceste împrejurări ale vieții ca aceste stresuri să nu se transforme în crize.

Este important de precizat aici că orice criză se manifestă în două registre și anume în registrul psihicului și în registrul socialului astfel amintim:

1. sub aspectul individual se manifestă prin dezorientare, depresie, incapacitatea idealizării, agresivitate, furie etc.;
2. sub aspectul relațiilor interumane se observă degradarea lor, acte de răzbunare, confundarea rolurilor etc.;
3. sub aspectul grupului se identifică lipsa de implicare și răspundere, lipsa de spirit civic, accidente, nesiguranța, comportamente violente etc.;
4. la nivelul societății interese particulare, delicvența, respingerea autorității, insecuritate, ură față de semeni sau străini;
5. la nivelul civilizației există contraste între fundamentalism și integrism, dezintegrarea tradiției, pierderea sensului moralității, căderea în excese de tot felul etc. 

Extinderea pe munca lui Lindemann, l-a determinat pe Caplan (1961) să descrie patru etape ale unei reacții de criză, după cum urmează amintim:

• -  Ca răspuns inițial la un eveniment apare o creștere a tensiunii.
• -  Creșterea tensiunii perturbă viața de zi cu zi.
• -  Nerezolvarea tensiunii duce la depresie.
• - Imposibilitatea de a rezolva criza poate avea ca rezultat o cădere psihologică.

James și Gilliland (2005) au definit crizele ca fiind evenimente sau situații percepute ca intolerabil de dificile care depășesc resursele disponibile ale unui individ și mecanismele de coping. Crizele sunt o parte normală a vieții, undeva aproape 90% dintre adulți se confruntă cu un eveniment traumatic, sau cel puțin o criză, pe parcursul vieții lor (Everly, Flannery, Eyler & Mitchell, 2000).

Sa-ti fie bine!