Copingul versus reziliența ca răspunsuri la stres.
Individul trăiește în timpul existenței sale o serie de evenimente care pot fi percepute ca fiind amenințătoare. Aceste experiențe minore sau majore (în caz de deces, separare, divorț, nașterea unui copil, chimbarea locului de muncă, promovare, etc.) induc tulburări emoționale față de care o persoană nu rămâne pasivă: ea încearcă să facă față.
Copingul poate fi distins de conceptele legate de competență și de reziliență. Cu toate că termenul de coping, competența și capacitatea de adaptare sunt adesea folosiți alternativ, ei reflectă aspecte distincte ale dezvoltării cu succes a strategiilor de coping (Compas & Harding Thomsen, 1998; Masten & Coatsworth, 1998).
Distincția principală între coping și reziliență este: copingul se referă la procesele de adaptare, competența se referă la caracteristicile și resursele care sunt necesare pentru adaptarea cu succes, iar reziliența este reflectată în rezultatele pentru care competența și copingul au fost puse efectiv în acțiune, ca răspuns la stres și la adversitate. Prin urmare, copingul poate fi privit ca eforturile concentrate de a adopta sau de a mobiliza resurse de competență sau resurese personale, precum și reziliența poate fi considerată ca rezultatul de succes al acestor acțiuni.
Copingul include comportamente și gânduri care sunt puse în fapt de către indivizi atunci când se confruntă cu stresul fără însă a face referire la eficacitatea lor, în timp ce reziliența se referă la rezultatele răspunsurilor de coping ale persoanelor competente, care s-au confruntat cu stresul și au făcut față într-un mod eficient. Cu toate acestea, nu toate eforturile de coping reprezintă adoptarea de competență, și nu toate rezultatele adaptării sunt reflectate în reziliență; unele eforturi de coping eșuează.
{"children":[{"text":"În generarea unei definiții ale copingului există două provocări. Prima este necesitatea unei definiții care să reflecte natura proceselor de dezvoltare. Este puțin probabil că, aceste caracteristici de bază sau eficacitatea copingului sunt aceleași pentru un copil ca pentru un adolescent sau un adult, și orice definiție a copingului ar trebui să reflecte aceste modificări. În al doilea rând, este important să se facă distincția cu privire la alte aspecte ale modului în care indivizii răspund la stres, deoarece utilitatea oricărei definiții a copingului depinde parțial de gradul de specificitate care este exprimat (Lazarus & Folkman, 1984). În acele cazuri în care copingul a fost definit în cercetările, care cuprind copii și adolescenți, specialiștii frecvent au utilizat definițiile din modelele de coping pentru adulți. "}]}Această conceptualizare a copingului a fost baza pentru numeroase investigații a mecanismelor de coping în copilărie și adolescența (Compas, Malcarne & Fondacaro, 1988; Lengua & Sandier, 1996; Steele, Forehand & Armistead, 1997).
Lazarus și Folkman au definit copingul ca ,,o continuă schimbare cognitivă și comportamentală pentru a gestiona nevoile externe și / sau interne specifice, care sunt apreciate că depășesc resursele persoanei”(Lazarus & Folkman, 1984 p.141).
Copingul este influențat și de apariția capacităților cognitive și comportamentale pentru reglarea sinelui și a mediului înconjurător, inclusiv apariția intenționalității, reprezentarea gândirii, limba, metacogniția, precum și capacitatea de amânare. Eisenberg și colegii săi au demonstrat într-o serie de studii, că dezvoltarea capacității de reglare emoțională și comportamentală este legată de dezvoltarea mai amplă a comportamentelor prosociale la copiii mici cu probleme de comportament (Eisenberg, Fabes, Guthrie, et al.,1996; Eisenberg, Fabes, Guthrie & Reiser, 2000; Eisenberg, Fabes & Karbon, 1996;. Eisenberg, Guthrie, Fabes & Reiser, 1997; Guthrie, 1997).
Acești cercetători au folosit părinți, profesori, precum și rapoartele de la egal la egal, în combinație cu observațiile directe ale comportamentului copiilor pentru a evalua reglarea emoțională (de exemplu, procesele de deplasare și de focalizare atențională) și reglarea comportamentală (de exemplu, controlul ego-ul și reziliența).
Copiii care au fost clasificați ca având abilitățile de reglare mai ridicate, au fost de asemenea clasificați cu un statut social mai ridicat implicându-se în comportamente sociale adecvate, au fost identificați în privința capacității de empatie cu un grad mai ridicat, au avut mai puține probleme de comportament, și au prezentat mai puțină afectivitate negativă.
Aceste descoperiri indică faptul că abilitățile emoționale și comportamentale de reglare implicate în interacțiunile zilnice ale copiilor în mediul lor social furnizează un set important de resurse pe care copiii îl pot atrage în încercarea de a face față stresului utilizând mecanisme de coping adecvate.
Sa-ti fie bine!