Ce efecte pot avea ruminațiile asupra stării de sănătate a individului

Indirect, îngrijorarea se asociază cu tulburările de somn au afirmat Nicassio (1985) iar calitatea redusă a somnului duce la rândul ei la creșterea mortalității (Dew, 2003). S-a constatat influenţa episoadelor de îngrijorare asupra nivelelor ridicate de cortizol, asupra ritmului cardiac și variabilitatea ritmului cardiac. Mai multe studii de laborator au arătat că îngrijorarea experimentală a fost asociată cu VC (variabilitate cardiacă) scăzută iar că ruminaţia furioasă a fost asociată cu recuperarea lentă a tensiunii arteriale. În sfârşit, îngrijorarea și ruminaţia au fost asociate cu niveluri crescute ale tensiunii arteriale, cu valori ale leucocitelor sanguine scăzute şi cu valori ridicate de cortizol în timpul episoadelor naturale şi experimentale de îngrijorare. 

În studiul lui Roger și Najarian (1998) s-a descoperit ca ruminaţia a fost un predictor mai puternic al nivelului ridicat de cortizol decât nevroza, sugerând că tendința de a se angaja în cunoașterea perseverativă reprezintă o dimensiune de sine stătătoare. 

Nu toate aceste studii au verificat efectele asupra conduitei sănătoase. Îngrijorarea sau ruminaţia determinate, de exemplu, de creșterea consumului de tutun sau cafea, care ar putea cauza creşterea dinamicii fiziologice. Astfel, nu a fost întotdeauna clar dacă și în ce măsură activitatea prelungită legată de cogniția perseverativă a fost o consecință directă a reprezentării cognitive a stresorului.

Conform teoriei originale ruminația menține și agravează depresia prin intensificarea gândirii negative, afectând abilitatea de rezolvare a problemelor, obstrucţionează comportamentul instrumental și erodează sprijinul social. (Lyubomirsky & Tkaci, 2004; Mor & Winquist, 2002; Nolen-Hoeksema, 2004b). 

Pentru a evalua diferențele individuale în tendința de a rumina, Nolen-Hoeksema și Morrow (1991) au dezvoltat scala răspunsurilor ruminative din Chestionarul Stilurilor de Răspuns/Reacţie. Respondenții au fost rugați să indice cât de des se angajează în fiecare din cele 22 de gânduri sau comportamente ruminative atunci când se simt tristi sau depresivi.  Aceste 22 elemente descriu răspunsurile în dispoziţiile depresive, care sunt de concentrare asupra propriei persoane/auto-concentrare (de exemplu ,,Mă întreb de ce reacționez în felul acesta?”), concentrarea pe simptom (de exemplu ,,Eu mă gândesc la cât de greu este să te concentrezi”), și concentrarea asupra posibilelor consecințe și cauze ale dispoziției cuiva (de exemplu ,,Eu cred că nu voi fi în stare să-mi fac treaba dacă nu imi revin“). Această scală are consistență internă ridicată și validitate convergentă acceptabilă (Butler & Nolen-Hoeksema, 1994; Nolen-Hoeksema & Morrow, 1991).

Tendința de a chibzui este relativ stabilă chiar și la persoanele care se confruntă cu o schimbare semnificativa a nivelului lor de depresie (Bagby, Rector, Bacchiochi & McBride, 2004; Just, 1997; Kuehner & Weber, 1999; Nolen-Hoeksema, Morrow & Fredrickson, 1993; Nolen-Hoeksema și colab, 1994). Rezultate similare au fost obţinute în eșantioanele de adolescenți sau copii (Abela, Brozina & Haigh, 2002; Nolen-Hoeksema, Stice, Wade & Bohon, 2007). Alte evaluări ale ruminaţiei în special cele care evaluează focusarea perseverativă asupra sinelui/asupra propriei persoane și problemele personale au scos în evidenţă legături cu depresia (Luminet, 2004; Mor & Winquist, 2002, Siegle, Moore & Thase, 2004). Oamenii predispusi la ruminație spun adesea că încearcă să înțeleagă și să-şi rezolve problemele (Papageorgiou & Wells, 2001, 2003). Din păcate, însă, ruminaţia în contextul disforiei pare să interfereze cu o bună capacitate de rezolvare a problemelor. Studiile experimentale arată că inducerea ruminaţiei la participanții disforici, i-a determinat să-şi aprecieze problemele ca fiind copleșitoare și nerezolvabile şi incapacitatea de a veni cu soluţii la problemele lor (Lyubomirsky & Nolen-Hoeksema, 1995; Lyubomirsky şi colab, 1999).  Rezultate similare au fost obţinute la grupele cu pacienţi având depresie clinică (Donaldson & Lam, 2004, Watkins & Baracaia, 2002; Watkins & Matrite 2005).  Chiar și atunci când un ruminator depresiv generează o soluție la problema sa, ruminaţia îl poate împiedica să o pună în practică. Într-un studiu de laborator, studenții disforici au venit cu soluții foarte bune la problemele presante dar au prezentat o probabilitate redusă de punere concretă în aplicare a acestor planuri (Lyubomirsky şi colab., 1999). Unul dintre modurile în care răspunsurile ruminative în dispoziţia depresivă pot interfera cu rezolvarea cu succes a problemelor este să submineze motivația și inițiativa oamenilor. Ruminația menține focalizarea asupra simptomelor depresive, convingând oamenii că le lipsește eficacitatea și mijloacele necesare pentru a se angaja într-un comportament constructiv, cum ar fi participarea la activități de optimizare a dispoziţiei.  Într-adevăr, rezultatele mai multor studii sugerează faptul că persoanele care se concentrează pe ei înșiși și pe sentimentele lor în contextul unei dispoziţii negative, starea de spirit a redus motivația de a iniția un comportament instrumental. De exemplu, un studiu a arătat că, deși ruminatorii disforici au recunoscut că activitățile plăcute le-ar optimiza dispoziţia, nu erau dispuși să le încerce (Lyubomirsky & Nolen-Hoeksema, 1993; Wenzlaff, Wegner & Roper, 1988).  Consecințele unei gândiri ruminative asupra inhibării acțiunii instrumentale pot fi cotate ca supărătoare sau incomode în cel mai bun caz și grave sau periculoase în cel mai rău caz. În domeniul sănătății, studii de laborator și de teren arată că femeile cu structură ruminativă cronică suferă de stări de stres sporite la descoperirea simptomelor cu potențial dăunător asupra sănătăţii (de exemplu, un nodul la sân) și în consecință, întârziere obţinerea unui diagnostic (Lyubomirsky, Kasri, Chang  & Chung, 2006). Se pare că ruminatorii cronici prezintă un comportament contraproductiv în ceea ce priveşte relaţionarea cu familia, prietenii şi chiar cu străinii. Rezultatul unui studiu asupra adulţilor care au pierdut prin deces o persoană apropiată a revelat faptul că ruminatorii sunt mai predispuşi să caute sprijin social dar au raportat mai multe fricţiuni sociale şi au acuzat obţinerea de puţină susţinere emoţională ((Nolen-Hoeksema & Davis, 1999). Relatări anecdotice cu privire la participanţii ruminativi sugerează faptul că prietenii şi membrii familiei deveneau frustraţi de nevoia lor continuă de a vorbi despre pierderea pe care au suferit-o şi de semnificaţia acesteia pentru ei chiar şi după luni de zile (Nolen- Hoeksema & Larson, 1999). Alte studii sugerează că ruminatorii sunt percepuţi mai puţin favorabil de alţii (Schwartz & McCombs, 1995). Ruminaţia este asociată cu alte trăsături de caracter nedorite cum ar fi un stil interpersonal dependent şi tendinţe agresive care pot conduce la pierderea suportului social. Ruminatorii suferă de implicare totală, (tendinţa de a-şi asuma sarcini inutile/neimpuse pentru binele celorlalţi Nolen-Hoeksema și Jackson (2001), dependenţă, neajutorare Spasojevic și  Alloy (2001) şi sociotrofie susțin teoriile lui Gorski și Young (2002).  Ruminaţia se asociază, în egală măsură cu dorinţa de răzbunare (de ex. ,,Vreau s-o văd suferind şi mizerabilă” McCullough, Bellah, Kilpatrick, și Johnson (2001); McCullough (1998) şi cu agresiune sporită în caz de provocare (Collins & Bell, 1997). Aşadar, numeroase studii realizate de către cercetători au revelat faptul că ruminaţia se asociază cu experienţarea simptomelor depresive, cu gândirea negativă, capacitate redusă de rezolvare a problemelor, comportament instrumental diminuat şi suport social redus, atât la persoanele disforice cât şi la cei cu depresie clinică.

Sa-ti fie bine!